A fost ucisă așa cum se aștepta să fie ucisă, înainte de a-și scrie celelalte cărți și înainte de a nu permite să dispară mărturiile care vor zice lumii că războiul declanșat de Rusia în Ucraina a vrut din prima clipă să le ardă.
Lumea a pus-o apoi în titluri dramatice, marea scriitoare care a murit, dar de fapt și de drept nimeni nu a vrut să o salveze, așa cum au vrut să salveze un scriitor rus convertit la libertate.
În vreme ce Europa se gândea care scriitor rus merită salvat și care artist moscovit poate fi recuperat de vreo scenă a lumii, scriitorii, jurnaliștii și artiștii ucraineni mureau într-un război care pare a dovedi că numai operele rusești nu au voie să ardă, cele ucrainene sunt însă sortite genocidului cultural.
Dar o dezbatere despre cancel culture prinde, are vad bun, oricine are ceva de spus și oricine poate pretinde că știe să vadă nuanțele de rău și bine; o dezbatere însă despre cultura execuției, exact ce face Rusia în Ucraina și nu numai de un an și jumătate, de când războiul nu a mai putut fi invizibil Vestului, iar Putin un autocrat tolerabil, nu atrage atât de mult vocația eroică a occidentalilor: apoi, să deosebești binele de rău cere o aventură de conștiință mult mai serioasă decât (de)gradările din bine și rău.
Victoria Amelina a dat pentru o zi titluri de presă, care au resuscitat atenția pentru un război intrat în banalitatea răului, atunci când bombele nu cad peste casa, familia, strada ta.
Era la restaurant când a căzut bomba și rănile ei au fost incompatibile cu viața. Era tânără, o scriitoare talentată în sensul real pe care îl dă talentul atunci când te pune în fața răului: ce faci, ca scriitor, poți pretinde că tu scrii și că opera reală e nepătată de istorie sau una dintre măsuri e dată de felul în care conștiința îți ridică talentul până la nivelul datoriei față de memorie?
E o întrebare care a fost deseori pusă – e Peter Handke un scriitor talentat, potrivit pentru Nobel, sau talentul lui nu poate fi separat de prietenia cu un criminal de talia lui Putin, Slobodan Miloșevici?
Dacă era acolo, în fața crimelor, trebuia să denunțe criminalul sau să-l admire în afara crimelor? Sunt momente când întrebarea asta are un simplu iz cultural și nu angajează conștiința nimănui. Dar mai sunt şi momentele în care retragerea din fața istoriei mari e abdicare de la umanitate: în Rusia de azi, în afara Ludmilei Ulițkaia, care s-a ridicat din primul moment și a denunțat malignitatea lui Putin, niciun scriitor nu a avut aceeași imposibilitate de a abdica.
Unii au condamnat războiul, fără a-l numi. Alții s-au retras și probabil peste câțiva ani vor lansa o carte scrisă așa, în răspăr cu istoria, dar vădind talent. Evgheni Vodolazkin, de pildă, scriitor folosit îndelung de regimul putinist în campaniile de soft power duse în Occident.
