Dintre cei șase elevi români care au câștigat cinci medalii de aur și una de argint la Olimpiada Internațională de Matematică, doar unul provine din învățământul de stat, Colegiul Național de informatică „Tudor Vianu”; toți ceilalți învață la Liceul Internaţional de Informatică din Bucureşti, școală privată care și-a construit renumele în ultimii ani. Și la fizică, elevii români urcă pe primul loc din Europa: patru elevi din sistemul privat și doar unul dintr-o instituție de stat. Are atunci reușita de-a face, în vreun fel, cu România sau țara este aici mai puțin importantă decât potența financiară a părinților?
Batjocorirea sistematică a educației în ultimele decenii, cu puținele pauze de respirație din mandatele lui Mircea Miclea și Daniel Funeriu și, parțial, cel al lui Mircea Dumitru, a făcut ca școala să fie reflecția unei societăți lăsate pe cont propriu, polarizate, cu mentalitatea tribală care îi transformă pe părinți în lupi pentru toți cei care ar putea împiedica și cu o sutime ascensiunea propriilor copii la un liceu „bun”, iar pe profesori în speculanți care comercializează la scară industrială notele de acces în „elită”.
De fapt, ce numim în România elită în educație e mai degrabă un sens pervertit și care nu are de-a face cu clasa care are mijloace economice de acces la educație și cultură de calitate – educația garantată de bani și, prin bani, de note nu este diferențiată calitativ. Odată ajuns în liceul bun, copilul nu întrerupe ciclul toxic de meditații de-a valma, pentru note, ci, din contra, de cele mai multe ori îl accelerează.
Lucrurile au intrat însă atât de mult în fibra socială încât procesul nu mai poate fi inversat fără un efort major, conjugat al tuturor: părinții să nu se mai simtă îndreptățiți să intervină în actul educațional până în cazuri grotești, în care cer printr-o petiție să nu se depuncteze greșelile pentru „de bună seamă”, profesorii să nu-și mai umple sufrageriile cu câte zece elevi care, contra cost, să beneficieze de școala paralelă, cea reală, președinții și miniștrii să nu vâneze doar propria autoritate în sistem, călcând cu bocancii peste copii.
De fapt, singurii fără de putere în toată această ecuație sunt copiii. Reușita lor și accesul la resurse sociale depind aproape exclusiv de potența financiară a părinților. Sigur, există acele cazuri individuale care sparg tiparele și care pot, în mod excepțional, să rupă cercul vicios și să depășească clasa socială în care s-au născut. Doar că nici aici statul nu are de-a face cu reușita: singura reușită a statului se măsoară nu la capete, ci la mijlocul axei. Altfel spus, eficiența sistemului de educație se vede atunci când măsori masa, or, tocmai aici, România este, citându-l pe președintele ei, un stat eșuat.
Așadar, dacă astfel stau lucrurile cu școala publică, copiii care au câștigat medaliile de podium la Olimpiadele Internaționale de Matematică și Fizică împărtășesc reușita cu țara sau mai degrabă reușesc în ciuda României?
Întrebarea în sine este viciată de registrul polarizării,
