Rușinea. Cum a ajuns un turnător să fie celebrat de Academia Română, în vreme ce aceia care nu au turnat și s-au sacrificat sunt trecuți sub tăcere
Atâta vreme cât încă te poți îngrozi de grozăvia răului, cât grotescul îți stârnește stupoarea, înseamnă că ai reușit, cu toate poticnelile de traseu, să privilegiezi binele, iar nu licheua din tine. Nu mai știu exact fragmentul dintr-unul dintre interviurile cu Gabriel Liiceanu, dar m-am atașat ca de un talisman de imperativul acesta de a nu trece în banal grotescul, rușinosul, decăzutul.
Zilele trecute, Academia Română l-a celebrat, la 100 de ani de viață, pe Constantin Bălăceanu-Stolnici, al cărui nume boieresc pare că ține loc, pentru academicieni, de demnitate. Așa cum tot Gabriel Liiceanu amintește, într-un text scris pe platforma Contributors, Bălăceanu-Stolnici este trecut de jurnalistul de la Europa Liberă Neculai Constantin Munteanu în topul„celor mai scârboși informatori”.
A turnat pentru privilegii, a turnat din convingere, a turnat folosindu-și numele și infiltrându-se printre cei exilați din țară. A turnat când alții erau reduși la existențe mediocre, deși mintea, studiile și forța lor intelectuală i-ar fi destinat altor vieți, dacă nu era dictatura.
A turnat când alții mureau în închisorile comuniste, duși de vii la morgă și chinuiți, așa cum a fost ucisă mama Monicăi Lovinescu, cea al cărui centenar, tot anul acesta, nu e văzut de Academie.
Așa cum o știm din cărțile de memorialistică pe care le-a scris pentru ca noi să nu spunem că nu am știut, Monica Lovinescu nici nu s-ar fi așteptat să fie onorată de această Academie și, dacă prin absurd s-ar fi întâmplat, ar fi refuzat să legitimeze o instituție care, iată, îl așază pe Bălăceanu-Stolnici pe un loc de onoare și pe Mircea Cărtărescu îl lasă în așteptare.
Nu cunosc pe nimeni altcineva, în afară de Gabriel Liiceanu, pe care l-am menționat, mai intransigent moral și în același timp mai generos intelectual decât Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, cei doi pe care generația mea a avut norocul de a-i ști chiar în anii de formare, care pentru noi au coincis cu primii ani postcomuniști, de care au tras atâția uzurpatori să-i confiște, de la Iliescu la Vadim Tudor, de la Păunescu la Bălăceanu Stolnici, încât faptul că a existat insula aceasta de cărți despre câte feluri de căderi au fost în comunism și câte feluri de demnitate, totodată, a fost pur și simplu norocul nostru.
Am fi putut să fim generațiile strivite de impostură și de bâtele minerilor manipulați politic și faptul că nu am fost cu totul frânți se datorează în mare parte acestor oameni care au depus mărturie pentru ca noi să nu spunem că nu am știut.
Și atunci cum poate pretinde tocmai Academia Română că nu a știut? Cum poate onora delațiunea și trece sub tăcere sacrificiul unei mame care, murind de două ori în temnița comunistă, a ținut pe umeri libertatea fiicei ei, care nu a putut o clipă să cedeze din umanitate?
