Atunci când a preluat șefia PSD, puțini au fost cei care ar fi pariat că Marcel Ciolacu va rămâne la conducere, va duce partidul la guvernare și va testa o eventuală candidatură la președinția țării.
Cine a fost atent la discursul pe care l-a ținut în Parlament, în ziua votului, a recunoscut structura unei declarații de candidatură, mai degrabă decât un plan de guvernare. Poziționându-se abil în continuitatea lui Ion Iliescu și criticând subtil, fără să-l numească, tezele lui Adrian Năstase privind cele două Românii, Marcel Ciolacu a avut un discurs de personaj, fără tușe groase, jucând profilul politicianului modest și care nu pretinde a fi altceva decât este. Asta a fost, de altminteri, strategia de contracarare a informațiilor privind studiile: nu a negat inadvertențele, a făcut apel la naivitățile tinereții, la graba de a câștiga bani, la fondul comun al generației postcomuniste.
Dintre toți urmașii lui Ion Iliescu, iată că Marcel Ciolacu este cel care preia strategia celui din popor, „doar un om” care face parte din țara reală, nu din cea „de pe rețelele de socializare”. În această dihotomie e de găsit însă elementul principal al poziționării șefului PSD – polarizarea, folosirea „celor mulți” contra celor puțini care există pe conturile de social media, minimizarea potențialilor critici ca fiind parte din elita mică și privilegiată a celor care își permit să scrie pe social media, în loc să muncească.
România reală nu este cea de pe rețelele de socializare. România reală este România oamenilor care muncesc din greu zi de zi. (…) Aceasta este lumea pentru care au murit semenii noștri la Revoluție. Aceasta este lumea pe care milioane de părinți, copii, fraţi și surori au căutat-o cu disperare peste hotare. Și aceasta, cred eu, trebuie să fie România tuturor românilor. Aceasta este România pe care trebuie s-o construim noi toți.
Această strategie a pretinsei reprezentări a celor mulți și tăcuți nu este nouă și ea folosește cel mai adesea la ostilizarea și etichetarea celorlați, a celor netăcuți, ca fiind indezirabilii, la limită trădătorii. Ar putea să treacă drept un simplu discurs social-democrat, dacă nu s-ar potența reciproc cu alte mesaje aruncate pe agenda naționalistă de personaje ca președintele Academiei Române și președintele AUR, George Simion, o alăturare mai naturală decât pare. Când președintele Academiei îi reproșează istoricului austriac Oliver Jens Schmitt că critică Biserica Ortodoxă Română, deși nu e biserica lui, deci nu are această cădere, Marcel Ciolacu vorbește despre biserica de acasă, la care să se întoarcă românii nevoiți să muncească peste granițe.
Ca viitor prim-ministru, voi face tot posibilul ca ei să fie din nou români în România, pentru că aici e casa lor, aici e satul lor, aici e orașul lor, aici e biserica lor, aici trebuie să fie România lor. Și vă promit astăzi că România va fi a tuturor românilor. Abia asta, dragi colegi, este țara pe care eu vreau să ne-o luăm înapoi.
Marcel Ciolacu
La prima vedere și mai ales în lectura celor care au conturi pe social media,
