În timp ce zeci de familii din nordul Moldovei se luptă cu apa, cu pierderile și cu neputința, premierul Ilie Bolojan a ales să nu vină. Nu să vadă, nu să asculte, nu să ajute. A trimis-o, în schimb, pe ministra Mediului — pentru o vizită scurtă, fără suflet, fără răspunsuri. Zece minute. Atât a durat totul.
Oamenii i-au așteptat cu întrebări, cu durere, cu speranță. Dar n-au primit decât o tăcere politicoasă, câteva încuviințări din cap și o plecare grăbită. Apoi liniștea. Și iarăși singurătatea.
Oamenii în noroi, guvernanții în birouri
Guvernul vorbește des despre „reformă” și „austeritate”, dar nu se vede nimic din ele atunci când vine vorba de a fi alături de oameni. Nu e nevoie de vorbe mari. Doar de prezență. De asumare. De o mână întinsă, acolo unde casele au fost luate de ape și curțile sunt pline de mâl.
Nu e vorba doar despre bani sau planuri de reconstrucție. E vorba de respect. De responsabilitate. De un minim gest de empatie din partea celor care cer voturi, dar lipsesc când trebuie să dea ceva înapoi.
România nu cere miracole. Dar românii din satele afectate meritau mai mult decât o vizită bifată și un guvern mut. Merită să fie văzuți, auziți, înțeleși. Merită un stat care nu dispare când doare.
Adevărata măsură a unei guvernări nu e în bugete sau tăieri, ci în felul în care răspunde atunci când oamenii sunt la pământ. Iar acum, răspunsul a fost: absență.
