În România reală, administrația locală nu se măsoară în nevoi, ci în interese politice. Avem comune cu 300–400 de locuitori care se bucură de un aparat administrativ mai complex decât o multinațională: șofer, specialist IT, consilier pentru digitalizare, administrator public, primar, viceprimar și – desigur – o colecție de rude și prieteni angajate „pe competență”.
În unele dintre aceste sate nu există nici măcar apă curentă. Dar primăria funcționează la capacitate maximă. De ce? Pentru că, în România, administrația nu este despre servicii, ci despre putere și control.
Avem peste 100 de primării cu sub 1.000 de locuitori. Unele cu mai mulți angajați decât beneficiari. Ce fac acolo? Localnicii știu răspunsul: „ne eliberează adeverințe”.
Asta e România birocratică în acțiune. În timp ce școlile au toalete în curte, iar spitalele din mediul rural dispar, noi plătim salarii pentru funcționari care au mai puțin de lucru decât un paznic la o bibliotecă închisă.
Tot acest decor absurd are un scop foarte clar: să conserve voturi. Primăriile din comune-fantomă sunt centre de influență locală. Acolo se angajează membri de partid, fini, veri, nepoți. Iar pentru stabilitatea politică a câtorva, România pierde miliarde.
Ne place să ne comparăm cu Olanda – o țară cu populație similară, dar cu de 8 ori mai puține unități administrative. Ei aleg digitalizarea, infrastructura, educația. Noi alegem să întreținem un stat paralel rural, în care hârtia e rege și adeverința – monedă de schimb.
Realitatea e că acest sistem ne costă scump. Prea scump. Și, în același timp, blochează orice șansă de dezvoltare reală. România nu mai are timp pentru populism administrativ. O reformă profundă a sistemului public local nu mai e un moft. Este singura cale pentru ca această țară să mai funcționeze.
