Un steag fluturat cu demnitate. O voce care a spus ce mulți gândesc, dar puțini îndrăznesc. Un om care nu s-a temut. Nu a fugit. Nu s-a plecat. Astăzi, acel om este închis. Nu pentru că a comis o crimă, ci pentru că a avut curaj. A fost ridicat și redus la tăcere, ca într-o dictatură care își pedepsește propriii cetățeni pentru că gândesc liber. Nu a furat. Nu a înșelat. Nu a lovit. A strigat adevărul – și pentru asta plătește. Lanțurile nu sunt doar pe mâinile lui, ci pe conștiința unui stat care nu mai suportă demnitatea. Un stat care vrea supunere, nu oameni liberi. Dar adevărul nu poate fi arestat. Speranța nu poate fi înlănțuită. Iar o națiune care se trezește nu mai poate fi oprită.
A devenit periculos tocmai pentru că e liber în gândire. Iar în ochii celor care conduc cu frică, libertatea e cel mai mare dușman. Nu hoții sunt arestați. Nu mafioții. Nu cei care au distrus această țară bucată cu bucată. Ci omul simplu, cu steagul în mână, care cere o Românie dreaptă.
Acesta nu e un caz izolat. Este o execuție simbolică. Un avertisment pentru toți cei care ar putea îndrăzni să protesteze. Un gest cinic prin care ni se transmite: „Nu vă ridicați, că veți fi zdrobiți.” Dar tocmai acum trebuie ridicat capul. Tocmai acum trebuie apărat cel care a avut curaj pentru toți.
Libertatea nu se negociază. Se apără. Iar când este atacată, nu doar cel reținut e în pericol — suntem toți. Dacă azi tăcem, mâine vom fi și noi închiși. Poate nu cu gratii de fier, dar cu frică, umilință și tăcere. România are nevoie de glasuri libere, nu de arestări politice. Stegarul trebuie eliberat. Acum.
