Când am venit la ZF, locuiam într-o mansardă, pe Calea Victoriei, într-un bloc dărăpănat, cu bulină roşie. Era o babă care avea mai mulţi chiriaşi la mansarda aia, foste camere ale servitorilor din vremea presupusei înfloritoare burghezii interbelice. Fereastra era de 50 pe 50 iar patul atât de strâmt încât, dacă unul voia să se întoarcă de pe o parte pe alta, trebuia, obligatoriu, să se întoarcă şi celălalt. Vis-a-vis de noi, despărţiţi de un hol strâmt, era chiriaş un senator din Parlamentul României. Iar eu cu prietena mea, care strângeam bani ca să închiriem un apartament, ne întrebam şi ziceam: noi stăm aici că n-avem niciun ban, da asta? Până l-am văzut într-o seară: stătea în faţa blocului şi fluiera după gagici. Iar pe Calea Victoriei treceau şi trec şi azi multe femei frumoase. Tot să fluieri.
Pe Ilie Şerbănescu, directorul ZF, îl ştiam de la Revista 22. Eram şeful secţiei politice (cum se zicea atunci) la Revista 22 şi eram cum se spunea şi nu se mai spune acum „Cap limpede“. Şi venea Ilie Şerbănescu cu Trabantul lui şi-l parca în curtea librăriei Humanitas de pe Calea Victoriei unde aveam şi noi redacţia. Şi lumea se uita ca la urs pentru că Trabanturile dispăruseră, cred că ultimul dispărut a fost al lui Ilie Şerbănescu. Abia după ce el a început emisiunea „Rătăciţi în tranziţie“ de la ProTV, un serial excepţional, a apucat să-şi cumpere ceva mai de soi, un Tico verde, dacă memoria mea nu-mi joacă feste. Şi venea Ilie Şerbănescu cu nişte chestii scrise la maşina de scris sau de mână, nu mai ştiu. Iar secretara trebuia să le introducă în computer. Pe vremea aia erau diskete, nu era altă modalitate de transfer a datelor. Ilie Şerbănescu avea o rublică în 22. Dar, precum Creangă în plângerea lui către Eminescu („iartă-mă bădiţă că am scris lung, dar nu am ştiut să scriu scurt“) el scria mult, de-l uita Dumnezeu la masa de scris. Aveam un coleg, Horaţiu Pepine, care era mai şmecher decât toţi şi mai mare ca noi şi-i zic, mă Horaţiu, nu ştiu ce să mă mai fac: iar a scris ăsta de două ori mai mult decât trebuie. Şi zice el, la mişto: uite cum faci. Închide ochii, pune palma pe pagină şi cu pixul fă un contur. Şi tai ce este sub palmă.
Acuma nu ştie Ilie Şerbănescu câte articole i-am scurtat eu cu ochii închişi, dar când am venit la ZF, unde el era director, mi-a spus cu vocea lui gravă, un pic răguşită: „Maestre, aici este de muncă, nu ai timp de altceva“. În fine, poate nu avea el timp. În redacţie erau puţine calculatoare, trebuia să aştepţi când veneai de pe teren să-ţi scrii şi tu articolul tău. Şi stăteai pe un scaun, lângă o masă mare din centru redacţiei, uitându-te la nimic. Nu plecai când îţi terminai treaba, ci la o oră anume, dacă nu mă înşel undeva la ora 19.30. Şi, dacă nu aveai ce face pentru că nu puteai pleca,
