Vizita lui Volodimir Zelenski la București are toate datele necesare pentru a fi cu adevărat un moment istoric, și practic, și simbolic, dar și una dintre extrem de rarele ocazii în care președintele Iohannis a reușit să livreze.
Simbolic, este extrem de important că, și la Cotroceni, și la întâlnirea cu presa, președintele Ucrainei a mulțumit repetat poporului român pentru întreg ajutorul acordat și militar, și logistic, și umanitar. Nu au fost mulțumiri formale, din vârful buzelor, ci autentică recunoștință pe care nu mă îndoiesc că românii o așteptau.
Se pare că dl Zelenski a înțeles că în condițiile uzurii extreme a temei războiului, în condițiile banalizării răului, în condițiile impactului efectelor economice deloc neglijabile, era nevoie de o cu totul altă strategie de comunicare.
Tonul autoritar și ofensniv din primele luni, când emoția publică era mare, nu mai poate produce decât iritare. Faptul că a venit la București să roage România și Occidentul și să mulțumească, pe un ton uman și emoționat, este o schimbare binevenită.
Întreg discursul lui Vladimir Zelenski, mai ales la întâlnirea cu presa, referitor la importanța de a fi în NATO și UE, la drama prin care trece poporul său și pe care susținătorii Rusiei nu o pot înțelege, a fost extrem de uman, de direct, de onest, nimic de carton, nimic fals, nimic ofensiv.
A acceptat să vorbească în engleză, ca să nu existe bariera lingvistică și intermedierea unui traducător, atunci când nu a găsit cuvântul a cerut ajutor. Foarte natural, foarte normal.
Sunt convinsă că a trezit multă simpatie în rândul românilor și a tăiat o parte din efectul manifestărilor unor maimuțoi din politica românească.
Practic, crearea parteneratului strategic între două țări vecine, aflate în relații mai degrabă distante până la începutul războiului, este o evoluție importantă. Așa cum este important că se închide o temă preferată a extremiștilor naționaliști – chestiunea minorității și a limbii române.
Documentul semnat de cei doi președinți se referă la distincția artificială dintre limba română și limba moldovenească, pe care cele două guverne sunt însărcinate să o rezolve, dar și despre „asigurarea drepturilor persoanelor aparțînând minorității naționale ucrainene din România și ale persoanelor aparținând minorității naționale române din Ucraina”.
Este un subiect complex, care ar merita detaliat pe multe planuri – câți romani au preferat să se declare moldoveni și de ce, cât de rusofilă e comunitatea românească din Ucraina și cât de rusofil e clerul românesc din Ucraina. Dar în acest moment, important este că se închide o linie de atac intens exploatată.
Până și Klaus Iohannis a reușit să fie adecvat în discurs și să împace în modul cel mai inspirat susținerea totală pentru Ucraina și punctarea unor așteptări naționale care, cum spuneam, reprezentau linii de atac ale extremiștilor.
Din păcate, debilitatea instituțională de la București a lovit din nou și a umbrit o parte din certa importanță a momentului.
Anularea ședinței comune a Parlamentului în care Volodimir Zelenski urma să țină un discurs a fost pusă pe seama temerilor că Diana Șoșoacă își va pune în aplicare planul de a face scandal,
