Voluptatea eșecului: De ce vrem să-i tragem și pe cei mai buni în naufragiu. Cazul Mircea Cărtărescu
Mircea Cărtărescu nu are nevoie de legitimarea unui premiu, cu atât mai puțin a Nobelului, fără a diminua importanța acestuia din urmă, pentru a scrie cărți ca Theodoros, irepetabile și în mod autentic parte din temelia umanității pe care o vrem prezervată.
A nu-i înțelege reușita e proba lașităților noastre colective de a ne bucura de cei mai buni dintre noi.
Nu e un text pe care Mircea Cărtărescu și l-ar dori, sunt convinsă, dar a lăsa lucrurile așa, băltite în mediocritatea unor râsete fără chip, ar fi impardonabil.
Faptul că Mircea Cărtărescu contează și are forță nu vine din vreo funcție sau din vreun titlu academic al țării, de altfel, este unul dintre cei ignorați cu obidă de Academia Română, deși a fost propus, ci din puterea pe care literatura lui o are.
Pentru mulțimea amorfă a celor care stau pe margine și nu știu cum să-și înțeleagă nefericirile altfel decât prin a le trece în contul unui destin implacabil, fără el ar fi fost cei mai buni, nu-i așa?, reușita care vine exclusiv din talentul și munca cuiva devine împovărătoare. E ca și cum eșecurile, mediocritatea ar trebui explicate personal.
Asta e una dintre explicațiile pentru care, după fiecare Nobel pentru literatură, apare hohotul de batjocură că Mircea Cărtărescu nu a luat nici de astă-dată Nobelul.
Să fie totuși spus că, dacă Mircea Cărtărescu chiar ar aștepta lipit de telefon un anunț din Suedia, ar avea însoțitori formidabili și ar ignora să răspundă și la telefon, vrăjit de ei: Philip Roth, Amos Oz, Milan Kundera, pentru că Ludmila Ulițkaia, David Grossman încă își joacă șansa, adică scriu în continuare și sunt citiți.
Cea de-a doua explicație are mai puțin de-a face cu voluptatea eșecului colectiv, pe care Andrei Pleșu, în interviul de acum câteva zile, îl descria ca fiind o cultură a parastasului: nu apreciem munca celor mai buni dintre noi cât ei sunt în viață, dar avem o bucurie nemaipomenită în a le face parastas.
Odată morți, nu ne mai simțim amenințați de vecinătatea binelui și nu mai suntem astfel forțați să ne confruntăm oglinda. Adevărul e că oglinzile acestea în care se întrevede conștiința sunt folosite tot de cei care dau ce e mai bun din ei când își fac treaba și, totuși, știu sau tocmai așa știu că asta nu e tot, binele se cere practicat.
Dincolo de asta, însă, există un efort intenționat fie de a-l trage pe Cărtărescu în mlaștină, și aici veșnicul „băsism” apare în arenă, fie de a-i minimaliza reușitele.
Am remarcat-o zilele trecute, când am scris pe contul de Facebook un text în care constatam cât de bine este primit Mircea Cărtărescu în turneul în două țări din America Latină din care tocmai s-a întors. Imediat, a apărut replica, de pe un cont fără identitate socială asumată, că asta nu înseamnă nimic, de vreme ce America îl ignoră.
