În 1944, nu exista telefonie mobilă. Când se apropiau avioanele inamice, să bombardeze capitala sau Ploieștii, sunau sirenele. Atunci simțeai ce înseamnă adevărata panică, vuietele sirenelor sunau sinistru și avertizau că moartea e deja în drum spre destinație și nimeni nu știa dacă destinatarul ești tu, vecinul bulgar, vecinul sârb sau vecinul ploieștean.
Nici de departe nu se compară ce era sistemul de atunci cu ceea ce este sistemul actual de avertizare de tipul „Ro-ALERT”, pentru care – părerea mea – ar trebui să-i mulțumim celui care l-a inventat.
Împotriva sirenelor de atunci nu se revolta nimeni, împotriva avertizărilor de astăzi, se revoltă unii. Treaba lor, dacă se revoltă, dar mi se pare ciudat faptul că un primar de pe malul Dunării, în loc să le explice cetățenilor că alerta se face în slujba și în interesul lor, cu gândul că paza bună trece primejdia rea, intră în rolul de exponent al ofuscaților și transmite nemulțumirea la nivelul autorităților superioare, ca să taie ele acest nod gordian, cum or ști.
Și, în final, bineînțeles, să simtă electoratul cine susține „poporul” și cine îi susține „pe ei”!
Sunt convins însă că primarul Galaților, unul din panicații care au cerut oficial să se cerceteze „dacă a fost o alarmă falsă sau dacă a fost ceva”, este un tinerel, care n-a simțit războiul direct, pe pielea sa. Un veteran știe că ar fi de preferat o mie de alarme false sau chiar de „ceva”, decât una adevărată, capabilă să toarne din cer numai moarte și distrugeri catastrofale.
Cine să cerceteze și să afle, domnule primar de mare minicipiu, dacă alarma a fost adevărată sau falsă? Pe tema aceasta, a vorbit deja ministrul Apărării, a explicat (în detaliu) șeful ISU, a scris presa, știe o lume întreagă că e război peste hotare, că mor oameni, că sunt distruse bunuri, că nimic nu este cruțat și că amenințarea plutește peste capul tuturor.
Ca veteran ce sunt, i-aș aminti domnului primar despre acea zi nefastă de 4 aprilie 1944, ziua primului bombardament asupra Bucureștilor, în Al Doilea Război Mondial. Pe la orele 9 dimineața, sunaseră sirenele pentru un exercițiu de simulare. Pe la 10, aceleași sirene sunaseră „încetarea simulării”. Pe la 11, sirenele au sunat din nou. Peste câteva minute, cineva anunța la radio că nu se știe de ce au sunat, dar este posibil să se fi declașat din nou simularea, din eroare. La 11:30 radioul din Bulgaria (care se recepționa și la noi) anunța alarmă generală acolo. Noi am răsuflat atunci ușurați gândind că Bulgaria era vizată, nu România.
La 12 fix, a început iadul. Bucureștenii, convinși că ar fi fost o alarmă falsă, n-au intrat în adăposturi, iar bombardamentele i-au prins nepregătiți. Nimeni nu știe câți din miile de morți de atunci ar fi putut fi salvați, dacă ar fi intrat în adăposturi, respectând instrucțiunile oficiale, fără să facă propriile comentarii și presupuneri.
Am rememorat cele trăite de mine în urmă cu multe decenii,
