Robert Cazanciuc, PSD: „Lift pentru viaţă”, un program naţional ce ar putea scoate din izolare sute de mii de români
Un dialog purtat cu un prieten arhitect, din nevoia de a identifica o soluţie urbanistică care să contribuie la dezvoltarea Municipiului Giurgiu, a relevat o idee care ar putea să pună capăt unui calvar pe care sute de mii de oameni îl trăiesc zilnic în România.
O realitate dramatică, care persistă încă din era socialistă – chinul românilor care au nefericita şansă de a locui în blocuri de patru etaje, ducând greutăţile cotidiene, la propriu şi la figurat, în chinuitorul urcuş spre casă. Şi aici ne referim nu doar la copii sau bătrâni, ci, mai ales, la oameni suferinzi, cu dizabilităţi sau invalizi. Soluţia este simplă – liftul. Adică o invenţie veche de peste un secol care ar putea scoate din izolare zeci de mii de familii.
Discuţia mi-a amintit de o imagine de acum câţiva ani, cu mulţi oameni care se aflau la ferestrele de la etajele 3 si 4 ale unui bloc mic, din era socialistă, unde mersesem în vizită. L-am întrebat pe prietenul la a cărui aniversare eram dacă se întâmplă ceva afară. „Nu, dar mai toţi vecinii sunt în vârstă şi nu pot coborî în părculeţul din faţă, pentru că nu avem lift, aşa că se uită cu nostalgie la copiii care se joacă”.
Gândul mi-a fugit şi la cărucioarele de piaţă, de care am tras şi eu de câteva ori, ale oamenilor cu părul alb. Acele pungi pe roţi pline cu merinde pentru o săptămână erau de un real sprijin până la uşa blocului, de unde urcatul lor pe scări devenea o adevărată povară în lipsa unui amărât de lift.
Multe din vacanţele copilăriei le-am petrecut la Bistriţa. Toţi ai mei, bunici, veri, mătuşi, fără excepţie, trăiau în blocuri fără lift. Scările erau atunci un loc de zbenguială, iar locuitul la ultimul etaj era ceva cool, cum ar spune copiii noştri, puteai să vezi lumea de sus şi să visezi mai uşor.
Astăzi, cei care mai sunt, au vârste venerabile, iar pe scările pline de chiote altădată, aproape că nu mai coboară sau urcă nimeni, şi nu pentru că nu ar dori, ci pur şi simplu pentru că nu mai pot din cauza numeroaselor probleme, mai ales locomotorii, care apasă organismul după o viaţă de muncă.
Sunt atât de multe situaţii dificile care îmi vin în minte în legătură cu dificultăţile întâmpinate de cei care locuiesc în blocurile fără lift, încât mă gândesc că trebuie să fie ceva greşit în această idee a prietenului arhitect de nu a venit nimeni până acum cu o asemenea propunere.
Am încercat să înţeleg şi am stat de vorbă cu mai mulţi constructori, urbanişti cadastrişti sau statisticieni. Am aflat astfel că avem cam 40.000 de blocuri fără lift în România, că trăim în ţara cu cele mai puţine lifturi din Europa, că avem cel puţin un judeţ cu mai puţin de 20 de lifturi.
Documentarea mi-a arătat că sunt state în Europa unde blocurile mici au deja montate de ani buni lifturi.
