Un trib pentru o mamă criminală: cum ajunge o mamă să-și ucidă copilul și noi să vedem doar cadavrul
O mamă de 23 de ani care își aruncă de la etaj copiii de 3 și 2 ani nu poate fi decât un monstru. O frază care ne liniștește, pentru că monstrul este cel care a ieșit din forma familiară, așadar nu poate fi ca noi și noi ca el. Dacă nu ne-am spune asta, ar însemna că trebuie să acceptăm că unii dintre noi, în condiții de viață, context și biografie similare cu ale mamei criminale, am fi aproape de gestul monstruos.
Unul dintre proiectele fondatoare ale Organizației Salvați Copiii România, în anii 1990, a fost Casa ce ferestre deschise de la Timișoara. Aici erau îngrijiți copii abandonați și fără identitate juridică, neînregistrați la naștere. Conceptul este unul simbolic: casa are ferestre deschise, astfel încât comunitatea să vadă copiii, să le cunoască nevoile și astfel să fie empatică și să se pună în mișcare mecanismele de solidaritate, dar ușa închisă, pentru siguranța copiilor.
Ce este aici esențial este comunitatea. Nu există societate funcțională în lipsa valorilor comunitare, iar asta a devenit una dintre tarele României, unde comunitatea este înlocuită cu tribul: îi vedem doar pe cei din propriul trib, pentru care, de multe ori, acceptăm și încălcarea regulilor, ca să se descurce. Altfel, decât să vedem suferința altora pe ferestrele deschise, mai bine întoarcem privirea.
Mama de 23 de ani care a comis cea mai abominabilă crimă a trecut invizibilă prin fața celorlalți. Așa cum arată informațiile parțiale, era singură într-o comună din Botoșani cu cei doi copii mici, al căror tată muncea în București. Și dacă suferea de depresie sau de o tulburare psihiatrică serioasă, nimeni nu ar fi observat și, dacă totuși, oamenii și-ar fi pus întrebări, e puțin probabil să-și fi oferit sprijinul sau să fi atenționat instituții capabile să protejeze copiii.
România e țara în care, în pofida faptului că dă cele mai multe mame minore din UE, chiar și sub 15 ani, educația sexuală este incriminată și diabolizată. În comunitățile vulnerabile, accesul la educație, sănătate și protecție socială rămâne precar, când oamenii au nevoie de mai mult pentru a se coagula într-o comunitate, asta însemnând și identitate culturală.
Adică exact ceea ce tribul nu este.
Dacă tribul tău este vulnerabil social, fără acces la educație și cultură – cultura este cea care ne face să deprindem empatia, adică să ne imaginăm răul și să simțim suferința altora ca și cum ni s-ar întâmpla nouă -, niciun alt trib nu te va lua în grija lui și atunci se întâmplă, destul de des în România, atrocități cum e crima acestei mame.
Nicio mamă nu poate decide să-și ucidă copiii dacă reperele ei morale și emoționale nu sunt distruse, iar drumul până la a face rău copiilor e, mai ales în cazul minților distruse, golgotic.
Se vorbește în exces în mainstream despre sănătatea emoțională. În triburile din centru ne protejăm copiii de prea multă tehnologie, încercăm să balansăm riscurile din social media,
