Cu câteva zile înainte de 10 august și la cinci ani distanță de reprimarea abuzivă a protestului din Piața Victoriei, avem câteva trimiteri în judecată, dar niciuna dintre ele nu vizează oficialii politici care au dat jandarmilor autoritatea de a interveni violent.
La fel ca în cazul Ursu, pretenția Justiției e ca vinovați să fie considerați doar cei care au dat pumnii, nu și ordinele sau măcar voia.
Parchetul General a anunțat, marți, trimiterea în judecată a 16 ofițeri și subofițeri pentru modul brutal în care jandarmii au intervenit împotriva manifestanților din Piața Victoriei pe 10 august 2018. Între cei judecaţi în Dosarul 10 August se află șefii de la acea vreme ai Jandarmeriei Române, dar și coordonatorii intervenției din Bucureşti.
Carmen Dan, ministrul de Interne din acea vreme și unul dintre oamenii din directa camarilă a lui Liviu Dragnea, liderul de facto al Guvernului, nu apare în acest dosar – așa cum remarcă Sabina Fati în editorialul din DW – care se ocupă exclusiv de jandarmii care au decis și executat intervenția în forță asupra manifestanților care protestau în Piața Victoriei tocmai față de instaurarea unui regim abuziv de putere.
Foto: Inquam Photos / Octav Ganea
Or, brațul executant nu poate șterge responsabilitatea conducătorilor politici, fără ca abuzul de putere să fie astfel tolerabil.
Să punctăm doar faptul că premierul din epocă, plantat și manevrat de Liviu Dragnea, era Viorica Dăncilă, cea care, într-un mesaj trimis Comisiei Europene, menționa că protestul a fost o tentativă eșuată de lovitură de stat – astfel spus, intervenția în forță a jandarmilor era cea legitimă.
Foto: Inquam Photos / George Călin
De altfel, asta e una dintre marile probleme pe care le ridică instrumentarea dosarului Gheorghe Ursu, dincolo de manipularea grosieră a memoriei pe care o practică judecătorii, în textul prin care își motivează decizia: vina pentru crimă se oprește la executanți, atunci când în spatele crimei stă un întreg sistem politic represiv?
E argumentul pe care a vrut să-l folosească, păstrând diferențele și rigorile, Eichman în procesul de la Ierusalim, documentat și redat apoi de Hannah Arendt, într-una dintre cărțile canion ale istoriei: „Eu, cu mâinile mele, nu am ucis pe nimeni”.
Nu este vorba, în niciun fel, despre o comparație de fond a două cazuri pe care le desparte o diferență insurmontabilă de context istoric și politic, ci despre viziunea Justiției asupra relaxării responsabilității politice.
În plus, simbolismul pe care îl bifează anunțul inculpării, în preajma aniversării a cinci ani de la reprimarea violentă a protestului, arată forma fără fond și populismul care au impregnat instituțiile României. De un ritual asemănător a avut parte, să ne amintim, și Dosarul Revoluției.
Mai mult, însă, așa cum remarcă jurnalista Oana Despa, într-o analiză publicată la Europa Liberă, multe acuzații aduse celor direct implicați în reprimarea din 10 august vor atinge, cel mai probabil, termenul de prescripție, ceea ce face ca gestul Justiției să fie unul cinic.
