”Nu ne alungați din țară!” și ”Vrem să rămânem lângă copiii noștri!” sunt două din sloganurile cu care s-au prezentat săptămâna trecută în Piața Victoriei protestatarii din domeniul construcțiilor, exprimându-și astfel dezacordul cu privire la intenția Guvernului de a elimina facilităţile fiscale acordate salariaţilor din acest sector.
Aș face puțină istorie și aș aminti că facilitățile fiscale, pe care le retrage acum guvernul condus de Marcel Ciolacu (PSD), fuseseră introduse prin OUG 114/2018 de către guvernul condus de Viorica Dăncilă (tot PSD) și care motiva astfel ideea de a le oferi românilor asemenea avantaje:
„Având în vedere obiectivul asumat prin Programul de guvernare de realizare a unei creșteri economice inteligente, sustenabile și inclusive (sic) bazată pe o forță de muncă calificată (sic) și retribuită conform calificării, etc, etc.”.
Iau de bună această motivație susținută în 2018 de către un premier PSD și mă întreb: ce a intervenit din 2018 până azi, atât de radical, încât a trebuit să vină un alt premier din același partid și să anuleze ceea ce aprobase celălaltă pesedist, atunci când prezenta argumentele de mai sus?
Creșterea economică nu mai trebuie să fie inteligentă? Nu se mai impune să fie sustenabilă și inclusivă? *) Forța de muncă nu se mai cere să fie calificată? Nu mai este nevoie ca retribuirea să respecte principiul calificării?
Rețin și faptul că OUG 114/2018 prevedea aplicarea respectivelor facilități „în perioada 1 ianuarie 2019 – 31 decembrie 2028”, adică timp de zece ani. Măi, oameni buni, decembrie 2028 este altceva decât septembrie 2023. Iar principiul atât de drag social-democraților dâmbovițeni, după care „dacă noi am stabilit legea, tot noi o putem dez-stabili”, sună mai mult a bășcălie, decât a guvernare, stimate domnule prim ministru Marcel Ciolacu.
Nu sunt apărătorul ordonanței 114/2018, mult contestată, de altfel, la timpul său. Era opera fostului ministru de finanțe Eugen Orlando Teodorovici, supranumit „Discotecă” și prieten atunci cu o celebră doamnă, care se specializase în băut cafele la Bruxelles numai cu cine trebuie, nu cu altcineva.
Ordonanța în sine era o catastrofă, dar măsura privind facilitățile fiscale mărea totuși veniturile unor specialiști fără a efectua formal majorări salariale, capabile să-i trezească pe protestatarii din alte sectoare și să-i trimită, buluc, în piața Victoriei. Era una din micile șmecherii financiare cu care ne obișnuise deja simpaticul domn Orlando.
Și, a propos de șmecherii, îmi vine să reamintesc o istorioară care circula pe vremea de demult, când eram copil. Se zice că Haplea mergea la târg să vândă o vacă și un cocoș. Pe drum, l-a apucat inundația, era să se înece și s-a rugat la Dumnezeu: ”Doamne, dacă mă scapi de asta, toți banii ce-i voi lua pe vacă îi voi dona la biserică”.
După ce a scăpat cu viață, însă, lui Haplea nu i-a convenit să se țină de promisiune și a căutat soluție cum să-l păcălească pe Cel de Sus. Așa a ajuns să condiționeze tranzacția: cerea pe vacă o sută de lei,
