Campania de vaccinare anti-HPV a eșuat lamentabil în România, cu toate că acest vaccin aproape a eradicat cancerul de col uterin. De fapt, orice campanie națională e compromisă, dusă în derizoriu, abandonată, cu execepția celor cu combustie rapidă, Noi toți suntem vinovați.
Ratarea e pusă de fiecare dată pe seama poporului care nu vrea, nu știe, e abrutizat, manipulat, needucat, recalcitrant la educație, votează prost sau nu votează. Așadar, noi suntem, colectiv, responsabili pentru tot răul care ni se întâmplă – moartea Alexandrei, asistată halucinant de 112, Colectiv, morții pentru care s-a avut de toate, mai puțin milă pentru a nu-i ucide în chinuri, în spitale, chinuirea vârstnicilor ajunși în azilele – abatoare.
Putem oare măcar să concepem un bătrân încercând să-și sape cu mâinile goale un tunel, să scape? Și pentru că nu putem, îi lăsăm pe ei, atotputernicii sistemului, să ne ia complici: Unde erau aparținătorii? De ce vecinii nu au făcut nimic? Unde era societatea? Pentru că dacă noi admitem că suntem vinovați chiar și prin orbire și tăcere, atunci ei sunt din același aluat cu noi.
Asta e cea mai perfidă capcană care ni se întinde.
Se întâmplă zilele acestea un fenomen atroce pe România, depășit în intensitate și abominabil numai de orfelinatele groazei care au scos la lumină, în anii 1990, subteranele unei puteri pentru care dezumanizarea se produsese tocmai pentru a ține în viață sistemul.
Există o continuitate de sistem și de anatomie a puterii politice pe care au constatat-o istorici români și străini (mai ales aceștia) la România postcomunistă.
Istoricul Denis Deletant vorbește despre cum FSN și apoi PSD au reușit să controleze infrastructura administrativă a țării, adică să-și asigure practic voturile, de unde înțelegem lesne de ce primarii sunt o verigă esențială a puterii și ei trebuie satisfăcuți și impulsionați să aducă oamenii la vot și să voteze sistemul.
Thierry Wolton, unul dintre cei mai temeinici și onești dintre cei care au analizat comunismul și tenebrele lui, vede continuitatea fără doar și poate a Partidului; de altfel, opinia lui este că România este țara în care planul Gorbaciov, punerea în scenă a comunismului cu față umană, a reușit.
Adam Burakowski, istoric polonez care a scris o monografie de neevitat despre Nicolae Ceaușescu, vede, și el, cum Revoluția, adică momentul zero al democrației, a fost confiscată.
Sistemul de putere al nomenclaturii comuniste și-a trecut subteranele în tânăra și precara democrație, care a început cu împiedicarea regelui Mihai să revină în țară, cu denigrarea anticomuniștilor, cu impunerea lui Ion Iliescu la președinția țării și cu aducerea minerilor în București.
Cultura banilor și a puterii care trebuie alimentate din viețile oamenilor este veriga esențială a acestui sistem, care nu are nimic ocult în el, de multe ori joacă la vedere, sfidător, în răspărul societății decimate de valurile de emigrare, ca unică soluție de a nu ajunge pe masa sistemului.
