În pofida profilului politic șters și a preluării PSD într-un moment în care partidul fusese compromis atât de manevrele lui Liviu Dragnea de a-și construi o camarilă care să-i scape pielea, cât și mediocritatea președinției Vioricăi Dăncilă, Marcel Ciolacu a ajuns până aici: prim-ministru, cu partidul pe primul loc în sondaje, testându-și o eventuală candidatură la prezidențiale.
E un loc comun să constați că inamicul cel mai bun al PSD-ului este tot PSD.
Partidul pierde ori de câte ori își dă în vileag natura puterii patologice, a abuzului de putere și mai ales a aroganței de se situa dincolo de morală. Nu e sancționat pentru impostură și mediocritate, nu decontează politicile economice ale guvernului, nu plătește nicicum pentru instrumentarea unui fake-news chiar de către un ministru al partidului (cazul Bâstroe), nu a fost tras la răspundere pentru struțocămilele din educație sau pentru șovăielile din sănătate.
Singurul lucru care ar întoarce PSD din drum este urletul patologic al puterii, natura profund imorală a politicienilor în chestiuni care nu au de-a face cu puterea, ci cu viața oamenilor.
Electoratul PSD s-a arătat dispus în nenumărate rânduri să treacă cu vederea neprofesionalismul, cultura derizorie, modelul de reducere la mediocru al politicienilor din partid și chiar marea corupție, de tipul Adrian Năstase. A trecut cu vedere chiar și marea atrocitate postcomunistă, mineriadele lui Ion Iliescu.
Ce nu poate însă electoratul PSD să admită este puterea patologică, care își dă în vileag nu doar lăcomia, ci și indiferența absolută față de crimele care se fac pentru ca această putere să se mențină.
Nu era nevoie ca Gabriela Firea însăși să fi ordonat tratamentele inumane din azilele groazei din Voluntari, pentru ca oamenii să înțeleagă că pârghiile sunt făcute să țină în viață întreg sistemul de putere. Nu era nevoie ca însăși Gabriela Firea să fi administrat azilele în care bătrânii erau torturați, pentru că asta înseamnă privarea de hrană, de tratament și îngrijire decente, pentru ca oamenii să audă zgomotul grotesc al unui politician care nu vrea să renunțe la putere.
În general, românii sunt îngăduitori cu politicienii, dar e o îngăduință care face mai degrabă parte dintr-un soi de complicitate existențială: „ei, politicienii, își culeg foloasele puterii, iar noi, ceilalți, le permitem asta, cu condiția de a asigura un sistem în care și noi să ne descurcăm”. E o meteahnă a supraviețuirii și cultura aceasta a supraviețuirii ne-a însoțit în istorie.
Or, a batjocori bătrânii care au trăit și muncit o viață în țara în care politicienii ca Gabriela Firea au crescut la putere, în care PSD s-a întors la putere, fie că a fost prin votul oamenilor ori prin voia unui președinte, încalcă această complicitate care permite oamenilor să supraviețuiască cotidian.
Este punctul în care PSD poate să învingă PSD, dându-l în vileag. În pofida revenirii blânde pe care purtătorul de cuvânt al BOR a avut-o asupra mesajului clar de disociere de Gabriela Firea – iar faptul că a fost un mesaj s-a văzut în felul în care însăși Gabriela Firea a înțeles și a dat replica – semnalul a fost dat: BOR și patriahul Daniel nu se vor compromite girând până la capăt un politician care nu e dispus să înțeleagă că sfidarea oamenilor în ce au ei de preț îi poate trage pe toți în jos.
