MOTTO:
„Șmecherii sunt totdeauna mai norocoși decât fraierii”
(constatare proprie)
Se pare că, de când s-au rotit premierii, legea privind pensiile speciale a intrat în linie dreaptă. Mai cu picioru-n prag, mai cu sula-n coaste și impulsionat de la Bruxelles, proiectul de lege are deja avizul Comisiei de specialitate, iar luni urmează să intre în dezbaterea plenului comun al Camerei Deputaţilor şi Senatului.
În plus, noul premier Marcel Ciolacu, a declarat ferm, chiar la investirea sa ca prim ministru: „…vă anunț: susțin cu tărie eliminarea pensiilor speciale pentru parlamentari, este singura soluție pentru a avea legitimitate, pentru a tăia apoi toate pensiile speciale”.
Corect: cel care își taie mai întâi propriile privilegii are toată autoritatea morală să purceadă și la alte tăieri, în numele echității sociale, al dreptății și al principiului după care toți ar trebui să fim egali în fața legii.
Aș zice „Bravo, domnului Ciolacu, jos pălăria!”, dacă n-aș ști că acum vreo șapte ani tot domnia sa susținea cu tărie nu eliminarea respectivelor pensii speciale, ci legiferarea lor, fără altă justificare credibilă, decât numai aceea că șmecherii sunt totdeauna mai norocoși decât fraierii.
Citesc expunerea de motive la propunerea care încerca să introducă în lege, acum vreo șapte ani, pensiile speciale ale parlamentarilor. Adică făcea atunci ceea tot parlamentarii încearcă să desfacă acum. Iată un fragment:
„…(adoptarea pensiilor speciale) va contribui la creșterea calității și performanțele Parlamentului, prin profesionalizarea acestora ca urmare a creșterii atractivității și motivarea specialiștilor din diferite domenii atât din sectorul public cât și privat să candideze la alegerile parlamentare”.
E scris adânc, ar reflecta nea Nae Ipingescu. Pentru cine nu descifrează tainele scrisului adânc, îmi permit să tălmăcesc ideea ca s-o înțeleagă tot omul: dacă nu se aprobă propunerea legislativă de introducere a pensiilor speciale pentru parlamentari, atunci niciunui specialist serios nu-i va arde să candideze la alegeri și ne vom pomeni în viitoarele Parlamente numai cu neprofesioniști, pămpălăi și ageamii”.
Hai, că-i de râs! Parlamentul însuși, prin respectiva expunerea de motive semnată atunci de 256 de senatori și deputați, recunoaște că nu principiile politice sau dorința de a servi țara i-au îndemnat pe viitorii aleși să candideze și nu pentru așa ceva i-am votat noi pe ei, ci numai pentru propriul lor interes, de ordin strict pecuniar.
Iată dar motivul, pentru care au semnat atunci propunerea legislativă cei 256 de senatori și deputați, inclusiv – cine credeți? – inclusiv deputatul Marcel Ciolacu, cel aflat la poziția 75 din listă și care și-a ortografiat numele său, manu propria, astfel: CioLAcu コ MARCeL.
Cam așa am reconstituit prin tastatură, ortografierea respectivului nume, direct de pe lista semnatarilor. Cu majuscule alternând printre litere mici, iar, între nume și prenume, cu un semn neidentificat nicăieri în altă parte, decât numai în alfabetul budist katakana. De acolo am și extras semnul „コ” identificat „ko”. (v. Wikipedia).
Faptul mi s-a părut nostim și îl relatez ca atare,
