Alexandru Tănase şi Mihai Rădoi, foşti bancheri: Evoluţia PIB-ului şi evoluţia datoriei externe. Crearea unei false impresii că PIB-ul românesc creşte sănătos, şi implicit nivelul de trai, fără a spune adevărul în intregime, nu mai poate fi acceptat în continuare fără riscuri majore pentru întreaga naţiune”
În literatura economică de specialitate din ţara noastră nu prea s-a vorbit în ultimii ani despre modelul de creştere economică pe care România ar dori să îl adopte şi să îl implementeze. De fapt, în prezent, ţara noastră are doar documente programatice fragmentate, dintre care unele, trebuie să o spunem, au fost solicitate din afară, cum este cazul Planului Naţional de Reconstrucţie şi Rezilienţă (PNRR), elaborat şi negociat sub auspiciile Uniunii Europene (UE). De-a lungul timpului, diverse Guverne au venit cu aşa zisele Programe de Guvernare, care fie nu au fost implementate în întregime, fie au fost abandonate definitiv la schimbarea Guvernului care le-a promovat. Mai pe scurt, nu există o strategie de ţară pe termen mediu şi lung care să fie, într-adevăr, baza de acţiune pentru întreaga societate.
Datorită acestei situaţii, România a adoptat, din literatura şi practica occidentală, un indicator cheie pentru a urmări creşterea economică a ţării după evenimentele din decembrie 1989, şi anume Produsul Intern Brut (PIB), care a înlocuit Produsul Social Total şi Venitul Naţional. Acest indicator oferă informaţii valoroase despre stadiul de dezvoltare al unei naţiuni, inclusiv prin derivata sa mai bine cunoscută şi mai des folosită şi anume PIB-ul/cap de locuitor. În acest fel, standardele statistice româneşti au fost aliniate ce cele din ţările dezvoltate. După datele publicate de agenţii de prestigiu, romaneşti şi din străinătate, PIB-ul României a evoluat de la USD 42,1 mld în 1989 la un nivel estimat de circa USD 301,2 mld în 2022 (Lei 1.412 mld (+4,8% faţă de 2021), transformat la cursul Leu/USD mediu anual publicat de BNR). Evoluţia acestui indicator fundamental în cei 33 de ani de tranziţie şi economie de piaţă este prezentată în Graficul 1 de mai jos. Este evident că aderarea României la NATO în 2004 şi apoi la UE de la 1 ianuarie 2007 au avut o influenţă favorabilă extraordinară în creşterea PIB-ului total, în condiţiile în care exodul românilor în străinătate începuse deja.
O opinie publicată recent în paginile acestei publicaţii, conchidea că “Gospodăriile populaţiei continuă să iasă la cumpărături şi fac PIB”[1]. Corect, dar credem că o privire mai detaliată se impune. Este cunoscut faptul că în practica şi teoria economică românească, PIB-ul reprezintă “rezultatul final al activităţii de producţie” (în sensul larg al noţiunii) al producătorilor rezidenţi. Metodele de calcul sunt bine cunoscute: a) metoda de producţie, b) metoda veniturilor, dar cel mai bine cunoscută este c) metoda cheltuielilor, potrivit căreia PIB = CF + FBCF + VS + (E – I), cu următoarele semnificaţii atribuite de Institutul National de Statistică (INS): CF = Consumul final efectiv; FBCF = Formarea brută de capital fix; VS = Variaţia de stoc; E = Exporturile de bunuri şi servicii; şi I = Importurile de bunuri şi servicii. Şi în anii precedenţi, precum şi în trimestru I al acestui an, cea mai mare contribuţie la formarea PIB-ul românesc a avut-o consumul populaţiei (comerţul, serviciile, transportul, care au fost principalele ramuri contribuitoare –