Cine a urmărit conferința de presă de la Guvern de joi după-masă a fost spectatorul unei agresivități țâfnoase care pare a fi devenit atitudinea de fond a guvernanților.
Atunci când jurnaliștii nu au acceptat să fie simpli colportori ai minciunilor ministeriale, așa cum și-ar fi dorit tocmai ministrul Educației, călcâiul a bătut nervos în pământ.
- Ligia Deca, pusă la punct de presă când confundă promisiunea cu un act normativ
Un memorandum este important pentru că e cuvântul dat al ministrului, nu contează ce spune legea, de ce reporterii nu scriu ce spun eu, ci pun întrebări?
Așa s-ar putea rezuma stupoarea ministrului Educației, Ligia Deca, incapabilă să-și înțeleagă rolul instituțional și, mai ales, să vadă consecințele distructive ale mandatului său asupra unor generații de elevi pe care cu greu părinții îi mai pot feri de submediocritatea cu care este gândită școala chiar de către politicienii de la putere.
Aceasta este una dintre marile probleme ale regimului de putere Iohannis/PNL – PSD și marca turnurii iliberale a României.
Opacitatea, impostura, nepriceperea, inadecvarea la funcția publică ar menține politicienii de la guvernare în registrul mediocru.
Însă nu e doar atât, limita care desparte un regim de putere slab intelectual de unul care impune minciuna ca strategie (iar acolo unde este contrazis contracarează cu agresivitate) a fost trecută și semnalul a fost dat de președintele Klaus Iohannis, care, oricât de multe medalii și-ar trece în palmares, își dă în vileag autocrația „pas cu pas”.
A pretinde că informația privind costurile călătoriilor pe care președintele le face în străinătate – pentru că unele vizite oficiale au o importantă parte de călătorie personală, dacă ne uităm măcar pe programul celei în America Latină – este secretă și de siguranță națională relevă paradigma în care președintele așază funcția prezidențială: deasupra cetățenilor, nu în contract de reprezentare cu aceștia.
A organiza un simulacru de dialog cu profesorii care sunt în a treia săptămână de grevă arată, iarăși, paradigma de putere autocrată pe care Klaus Iohannis o proiectează asupra funcției prezidențiale, devenită un privilegiu absolut.
Mai mult, a adopta un ton autoritar răzbunător atunci când simulacrul nu a fost acceptat ca fiind rezonabil demonstrează violența politică a unui regim de putere care s-a vrut din capul locului altceva decât PSD.
În esență, diferențele față de guvernele păstorite de Liviu Dragnea țin mai degrabă de natura problemelor personale pe care acesta din urmă le avea.
Dragnea voia să scape de închisoare și să garanteze libertatea celor din camarila lui. Iohannis vrea să garanteze accesul la resursele puterii pentru camarila pe care și-a construit-o și de la care așteaptă recompense după încheierea acestui al doilea mandat, o susținere pentru o funcție europeană, fie ea și cea de (doar) vicepreședinte al Comisiei Europene, responsabil cu politica externă, așa cum a explicat profesorul de științe politice Cristian Preda, în interviul acordat Spotmedia.
„De pildă,
