Plătești ca-n iad, trăiești ca-n Evul Mediu: de ce fermierul român e ținut cu capul sub apă, în timp ce belgianul zâmbește cu dobândă 1%

Fermierul român trudește din zori, își bagă mâinile în pământul care altora le aduce profit, dar la final e tot în genunchi. De ce? Pentru că plătește de cinci ori mai mult dobândă decât colegul lui din Belgia. Da, de cinci ori. Acolo unde fermierii iau credite cu 1–2% dobândă, în România banca îți cere 10% și îți râde în față dacă nu vii cu garanții imposibile. Practic, dacă nu ai deja bani, n-ai ce căuta în agricultură. Iar dacă ai, banca îți ia și sufletul.

Să fie clar: nu vorbim despre greșeli. Nu e incompetență. E sabotaj cu acte-n regulă. Dobânzile astea criminale nu sunt doar o piedică, sunt o sentință. O condamnare lentă, administrativă, aprobată tacit de stat. Cu un zâmbet electoral și o promisiune expirată.

În timp ce alții și-au făcut bănci publice pentru agricultură, au dobânzi zero și planuri pe 10 ani, România trimite fermierii să cerșească bani de la bănci private care îi jupoaie pe față. Și-apoi ne întrebăm, ipocrit: „De ce dă faliment agricultura românească?” Răspunsul e simplu: pentru că așa a fost gândit sistemul. Nu să ajute fermierul, ci să-l îngroape.

Cine câștigă? Importatorii, hipermarketurile, companiile străine care vin pe teren ieftin, cumpărat de la fermierii falimentați. România? Pierde tot: producție, autonomie alimentară, oameni. Dar ce contează? Avem reduceri la avocado din Peru și lapte din Polonia.

Asta nu e economie. E colonie.