Sorin Pâslaru, ZF: Salariile profesorilor sunt o datorie amânată cu anii şi nerecunoscută. Întrebarea este de ce dacă vin 80 miliarde de euro de la Bruxelles pentru dezvoltare, dezvoltarea nu înseamnă şi salarii mai bune pentru profesori
Situaţia salariilor profesorilor este, ca şi starea căilor ferate, o datorie amânată cu anii. O cheltuială pe care de fapt statul român nu vrea să o recunoască în fiecare an în buget şi tot amână nu numai aplicarea unei legi, ci pur şi simplu îşi asumă că nu-i pasă de viitorul ţării.
Aparent, România are un PIB per capita raportat la puterea de cumpărare peste Ungaria, Grecia sau Portugalia. Iar în Bucureşti PIB/capita este de 38.000 de euro, aproape egal cu cel din zona euro. Atunci de ce în Bucureşti tramvaiele stau aproape să cadă de pe roţi, Gara de Nord este din secolul trecut, iar profesorii tineri de istorie sau geografie fac Uber Food cu bicicleta pentru că nu le ajung banii de pâine şi chirie?
Degradarea condiţiei profesorului durează de peste 30 de ani. Sute de mii de tineri excepţionali au plecat din România din cauza salariilor foarte mici din învăţământul public. Culmea, politicienii s-au năpustit în aceeşi perioadă ca o haită pe titlurile de doctori, deci onorurile sunt bune, dar profesorii să se descurce cum pot.
Felul cum îşi tratează o ţară corpul profesoral arată atitudinea faţă de viitor a societăţii. Din păcate, niciun guvern nu a venit cu o strategie reală pentru a readuce resursele alocate pentru educaţie la nivelul necesar.
Mişcarea curajoasă care s-a făcut în 2018 cu salariile medicilor din sistemul public trebuia continuată şi la profesori. Anii de creştere economică de după criza din 2008-2009 permiteau atunci recuperarea şi pentru profesori. Atunci era bună presiunea publică, pentru că erau resurse.
Acum, în 2023, situaţia bugetară este mai complicată, mai ales după ce veniturile nu sunt la nivelul aşteptărilor. Ce se poate face: recunoaşterea diferenţelor faţă de media salarială bugetară şi alocarea exclusiv pentru profesori a majorărilor salariale din sectorul public din următorii 3-5 ani, până la echilibrarea cu celelalte salarii.
În 2023 economia îşi va reveni şi va creşte cu peste 4%, astfel încât resursele bugetare vor fi mai mari.
Majorările salariale necesare din sistemul public de învăţământ nu sunt de fapt pentru actualii profesori, ci pentru cei care ar trebui să se îndrepte către această profesie în fiecare an de pe băncile universităţilor.
În România se nasc în fiecare an tot mai puţini copii. În 2022 a fost un minim istoric, de 156.000. Dacă nici pentru noile generaţii, tot mai reduse numeric, nu sunt resurse pentru educaţie, atunci care mai e scopul investiţiilor în infrastructură sau în capacităţi de producţie?
Pentru prima dată, există voci din mediul de business care susţin revendicările profesorilor. O multinaţională cu capital german, Bosch, şi una dintre cele mai mari companii industriale cu capital privat românesc, Chimcomplex, ambele cu mii de angajaţi, s-au exprimat în favoarea revendicărilor profesorilor. De fapt, liderii de business ştiu cel mai bine că educaţia este sursa pentru a crea valoare adăugată pe termen lung.
Problema este că după 2007, aderarea României la UE,
