În vremea României educate, școala românească e aproape de colaps, educația este accesibilă doar celor care au cu ce să plătească accesul și tocmai profesorii sunt cei arătați cu degetul, un țap ispășitor tăcut pentru ambițiile distructive ale unui președinte care a erodat contractul de reprezentare cu țara și ale celor doi prim-miniștri rotativi.
Ar putea fi însă fereastra de oportunitate pe care profesorii o au, pentru a începe o reală reformare a sistemului. (O paranteză aici: profesorii, nu dascălii, așa cum i-a numit chiar președintele Klaus Iohannis, un termen preluat din lexicul bisericesc și care menține școala într-un registru retrograd; încărcătura spirituală pusă aici în joc nu face decât să limiteze rolul și puterea cadrului didactic. )
În anii 1990, România a ratat tranziția, pentru că nu a folosit austeritatea pentru a reforma instituțiile și pentru a imprima o politică socială funcțională. Atunci nu a existat o voință politică de reformare și de reconstrucție instituțională, ci mai degrabă una de continuitate în subteranele puterii cu regimul comunist.
Suntem într-un astfel de moment zero și acum: greva din educație poate aduce doar deservicii societății sau poate fi convertită în profit pentru societate, ducând la reforma autentică a școlii.
Problemele profesorilor nu sunt numai salariile mici și o eventuală majorare semnificativă, așa cum cer sindicatele, va lăsa școala în același colaps și va ostiliza societatea suplimentar.
Calitatea inegală a resursei umane din educație, reprezentarea precară a unor catedre, cum sunt cele de limbi străine, unde profesorii buni aleg mai degrabă să-și abandoneze profesia și să lucreze în privat, în domenii conexe, formarea continuă mai degrabă de fațadă, accesul redus la cercetare și astfel conectarea scăzută cu temele, metodele de predare și temele de dezbatere științifică internaționale, disparitățile imense între rural și urbanul mic și școlile din orașele mari în ceea ce privește politicile socio-educaționale pentru copiii vulnerabili, accesul la bibliotecă dotată și la profesori buni, toate acestea sunt tot probleme ale profesorilor.
O lege a educației care nici măcar fațada școlii nu o repară, pe care o critică specialiști în educație, organizații neguvernamentale și profesori, este o problemă tot a profesorilor.
După ce politicienii își vor fi împărțit ce au de împărțit chiar și din fragila educație, cei care rămân și vor trebui să se descurce cu deciziile politice luate în numele școlii sunt tot profesorii.
Și pentru că ei nu își vor putea asuma vulnerabilitățile sădite politic, status quo-ul de acum va continua: ce strică politicienii și profesorii nu repară va ajunge la părinți și copii și, prin ricoșee, la noi toți.
Greva profesorilor este legitimă. Cu toate acestea, e de remarcat o oarecare lipsă a empatiei publice pentru profesorii care au pus lacăt școlilor, pentru ca Guvernul să se așeze la masă cu ei și să le ofere o soluție.
Pentru părinți și copii, problema majoră a școlii este că nu funcționează de sine-stătătoare, ci trebuie dublată cu școala paralelă a meditațiilor: asta înseamnă resurse financiare care sunt alocate dublării școlii,
