Cu toţii ne-am dori ca preţurile să scadă sau măcar ca inflaţia să încetinească, adică majorarea preţurilor să fie mai lentă. În acest moment, nu este de dorit ca inflaţia să scadă brusc, cu atât mai puţin ca preţurile să scadă, pentru că scăderea bruscă a inflaţiei ar însemna criză economică.
Inflaţia este o componentă importantă a economiei. Conform manualului de economie, inflaţia trebuie să fie pozitivă, redusă şi stabilă. Economiştii indică, cel puţin în acest moment – vom vedea cât se vor mai schimba paradigmele economice după crizele actuale – un nivel al inflaţiei de 2%. Dar trebuie să fie inflaţie, pentru că faptul că preţurile cresc înseamnă că avansează consumul. Oricât de blamat este consumul sau creşterea economică pe consum, acesta este, în definitiv, scopul acţiunii economice.
Mâine, vineri, 12 mai, Institutul Naţional de Statistică publică datele despre evoluţia preţurilor de consum, adică a inflaţiei.
După decenii în care economiştii s-au contrat în ceea ce priveşte definiţia inflaţiei, varianta cea mai larg acceptată acum este: inflaţia reprezintă creşterea generalizată a preţurilor de consum.
Sigur că inflaţia actuală de 15%, până la raportul INS de mâine, este departe de definiţia din manualul de economie şi trebuie să scadă. Cu toate acestea, este important ca inflaţia să scadă încet, fără ca economia să fie bruscată. Scăderea drastică a inflaţiei, sunt de acord cei mai reputaţi economişti, se face prin recesiune. Or, recesiunea este mai dureroasă decât creşterea de preţuri, cât timp aceasta din urmă nu este complet scăpată de sub control.
Întorcându-ne la manualul de economie, criza economică înseamnă două lucruri: creşterea şomajului şi scăderea consumului. Cu alte cuvinte, oamenii sunt daţi afară de la locul de muncă şi nu mai au bani pentru cumpărături. Se ridică următoarea întrebare: ce este mai rău, să crească preţurile sau să nu ai loc de muncă? Este o întrebare grea, dar cu un răspuns uşor pentru cel în cauză.
Când inflaţia creşte, nu sunt prea multe lucruri de făcut. Cel mai important instrument este politica monetară. Băncile centrale încep să crească dobânzile. Dobânzile cresc, consumul mare se temperează, adică lumea nu mai achiziţionează credite pentru consum de maşini, case, mobilă etc. De asemenea, cei cu dobânzi variabile se confruntă cu creşterea dobânzilor, a ratelor deci, şi le rămâne mai puţini bani pentru consum.
Banca centrală a SUA, Rezerva Federală (Fed), a continuat creşterea dobânzilor la ultima şedinţă de politică monetară. În aceeaşi vreme însă, Banca Naţională a României (BNR), care a fost mai rezervată cu creşterea dobânzilor şi deci cu bruscarea economiei, a decis să rămână în expectativă şi să menţină dobânda de referinţă la ultima şedinţă de politică monetară.
Este un decalaj de câteva luni între momentul creşterii dobânzii de referinţă şi scăderea inflaţiei. Pe acest considerent, dar şi pentru că inflaţia a început să coboare, băncile centrale fie se pregătesc să oprească ciclurile de creşteri, fie le-au oprit.
Fed a reflectat astfel, prin politica monetară,
