„Nu ne vindem ţara” revine. Ce a câştigat şi ce a pierdut România de pe urma devizei anilor ’90
Sloganul „Nu ne vindem ţara” revine în actualitate, pe măsură ce politicienii încearcă să câştige capital electoral în vederea alegerilor din 2024. Cum a apărut şi la ce ne-a „ajutat” această lozincă, vedeţi mai jos.
Folosită la începutul anilor ’90, lozinca „nu ne vindem ţara” a avut sens o perioadă, când s-a dorit evitarea vânzării la preţ de nimic a industriei. Însă cei care aveau frâiele la acele momente şi-au dat seama că nu e important doar să întârzie preluarea industriei de investitori străini, ci şi devalizarea domeniului. Aşa că fabricile au fost lăsate de izbelişte, iar industria, în loc să fie reformată, retehnologizată, a fost distrusă.
Privatizările, atâtea câte s-au făcut, în rare cazuri au avut loc pe bursă, aşa cum a fost în Polonia, ţară care în acest moment are industrie mult mai bună decât România şi care a reuşit să salveze mult mai mult din acest domeniu decât am reuşit noi.
De altfel, bursa este mecanismul prin care ai investiţii fără să cedezi pachetul majoritar, deoarece banii vin din vânzarea de pachete de acţiuni. Statul român ar fi putut scoate companiile industriale pe bursă, să vândă pachete de 20-30% din acţiuni, iar banii ar fi venit. Un bun exemplu în acest sens îl constituie Hidroelectrica, care ar fi produs sume considerabile, însă listarea companiei la bursă este luată în calcul abia acum.
Când nu ne-am vândut ţara şi ce s-a ales de companii
În 1991, grupul Mercedes şi-a manifestat interesul pentru achiziţionarea fabricii ARO Câmpulung Muscel. Ba chiar a avut loc o vizită a unei delegaţii Mercedes, împreună cu Ion Ţiriac, la faţa locului. Când angajații ARO și-au dat seama că uzina ar putea fi cumpărată de către colosul Mercedes-Benz, aceștia au început un protest spontan strigând: „Nu ne vindem țara! Nu ne vindem țara!”.
La o lună de la vizită, cei de la Mercedes Benz au anunţat că nu au de gând să investească la Câmpulung-Muscel. Aşa că fabrica a fost devastată în timp, iar acum nu mai produce nimic.
Un alt exemplu de „nu ne vindem ţara” este Combinatul Siderurgic de la Călăraşi. În anii ’80, acesta era cotat ca fiind unul dintre cele mai importante combinate din zona de sud-est a Europei, iar acolo se producea şină de viteză mare pentru calea ferată din România. Înainte de 1990, platforma siderurgică producea 200.000 tone de oţel pe an. În 1998, combinatul a fost închis, iar de atunci a fost demontat şi totul a ajuns la fier vechi.
Şi Uzina Tractorul arată cum industria românească a fost lăsată de izbelişte. În 1990, uzina avea 23.000 de angajaţi şi era unul dintre principalii exportatori ai economiei româneşti.
Cu toate astea, în 1999 firma s-a împărţit în şase societăţi care au fost scoase la vânzare. Grevele şi protestele muncitorilor nu au oprit dispariţia uzinei, iar în 2007 a intrat în lichidare, după două tentative eşuate de privatizare, cu cei de la Landini,
