Reflexul școlii comuniste – coerciția. Umbra de care nu scăpam
Adulți crescuți în comunism, lideri de sindicat și profesori, au recurs rapid, aprobați de alți adulți crescuți în comunism, la soluția reflex pentru orice situație dificilă: coerciția.
Cum bătaia nu mai poate fi promovată oficial, a fost scoasă la înaintare arestarea copilului supărător în camera de detenție din școală sau chiar exmatricularea lui, măcar temporară.
Așa cred ei că vor fi reinstaurate ordinea și disciplina, autoritatea profesorului. La atașamentul copilului față de școală oricum nu se gândește nimeni, pentru că nu interesează.
Școală nu e gândită ca un loc unde să mergi cu plăcere, din curiozitate și cu sentimentul că te dezvolți, ci locul detestabil unde, ca pe vremea comunismului, ești întins pe Patul lui Procust și adus la standard de oameni care știu ei mai bine și, deci, nu au nevoie să te întrebe decât dacă ai tema făcută.
Locul unde trebuie să asculți orbește, nu să fii ascultat, unde să fii dresat, nu educat, înțeles, îndrumat să te dezvolți conform propriilor înclinații.
Din start spun că nu sunt adepta excluderii sancțiunilor drastice, de tipul celor mai sus menționate. Dar ele ar trebui să existe doar că ultima ratio, atunci când toate celelalte soluții au fost încercate și au eșuat.
Ce rezolvi dacă exmatriculezi sau izolezi elevul, cu excepția faptului că nu te mai enervează în școală? Un director de liceu îmi povestea că a recurs la exmatriculare o singură dată și, având în vedere ce s-a ales de copilul acela, este cel mai mare regret al carierei sale.
În loc să ne întrebăm cum să mai pedepsim elevul, cum să-l ostracizăm, izolăm, rușinăm, mai bine am începe prin a ne întrebă de ce elevul acela este așa cum este. De ce este neatent, violent, de ce deranjează, de ce nu colaborează?
De asta ar trebui să se ocupe consilierii școlari și nu numai în situațiile de criză, ci și preventiv, observând comportamente, discutând, sesizând probleme. Dar când ai un consilier la 1.300 de elevi nu poți spera la vreun rezultat.
De asta ar trebui să se ocupe profesori de sprijin, pentru cazurile speciale, diganosticate, care au nevoie de atenție suplimentară.
De asta ar trebui să se ocupe psihologi specializați pe zona minorilor, a căror intervenție să fie decontată de stat, pentru că asemenea ședințe sunt extrem de costisitoare pentru cei mai mulți dintre părinți.
Acești psihologi ar putea să înțeleagă profesionist care sunt mecanismele profunde, traumele, frustrările, fricile pe care copilul le exprimă prin comportamente deviante. Și să înlocuiască pedeapsa cu vindecarea.
Profesorii se jelesc că nu au autoritate asupra elevilor, că nu sunt respectați. Eu, nici ca elevă, nici ca mamă de elevi, nu am văzut încă vreun profesor care să merite respectul elevilor și să nu îl aibă.
Dar respectul nu vine cu forța. Doar mimarea lui poate fi impusă prin frică.
Respectul se câștigă prin atitudine și profesionalism,