Tragedia cu două victime de la Colegiul Creangă. Adolescenții pe care nu-i mai vede nimeni
Șocanta întâmplare de la Colegiul Național Ion Creangă din Bucureşti nu este numai despre școală, parenting sau adolescenți. Este despre societate în general și despre un eșec generalizat.
În toată povestea aș zice că există două victime. Pe de-o parte (nu știu dacă în primul rând), profesoara vătămată, a cărei rană la gât se va vindeca. Dar și elevul de 16 ani care a ajuns să comită o tentativă de omor premeditată, a cărui viață este distrusă înainte de a începe.
Putea fi oprit dacă cineva ar fi observat ceva, măcar unul dintre cei care ar fi putut și trebuit să observe. Pentru că niciodată asemenea lucruri nu se întâmplă deodată, niciodată semnele nu lipsesc. Și acest băiat chiar a dat destule.
Adolescenții de azi cresc, în majoritate, sub o multiplă presiune, efect, în cea mai mare măsură, al progresului tehnologic fără precedent.
Telefoane, internet, rețele de socializare, canale de streaming, youtube, gaming au multiple efecte. Și copiii, și părinții lor sunt prinși într-un vârtej care alienează, superficializeaza gândire și relații, creează false modele, ridică toxice provocări.
Paralelismul continuu între real și virtual, satisfacția facilă și bogată senzorial pe care toate aceste tentații le oferă sunt toxice și derutante mai ales la vârste mici.
Pandemia a avut efecte dramatice mai ales asupra copiilor care intrau în adolescență, cum este și băiatul în cauză.
Pe de-o parte, alienare socială extremă. Și așa contactul uman direct fusese diminuat prin de taste și ecrane, că pandemia a luat și ce mai rămăsese. Rupți de anturajul lor obișnuit, în primul rând la școală, copiii au devenit prizonierii computerului.
Și copiii pe care părinții reușiseră să îi țină cât de cât departe de el au fost împinși, obligați la această dependență.
Cei mai mulți au fost închiși în apartamente de bloc, fără a avea măcar posibilitatea să iasă pe stradă, adesea prinși în tensiunile și chiar agresivitățile casnice exacerbate de claustrare, de panică, de nesiguranță, de pierderile financiare, de frustrare, și obligați chiar de școală să stea cu orele în fața ecranului.
Ce puteau face? S-au refugiat total în virtual, de unde peste creierele lor vulnerabile s-au năpustit toate relele. Mulți au intrat în depresii nediagnosticate, duse în tacere și singurătate până la explozie.
Am fost printre cei care s-au opus vehement închiderii școlilor. Da, se justifica în vârful valurilor pandemice, nimeni nu contestă asta. Dar la noi, copiii au fost închiși în casă când în România aveam câteva cazuri Covid, în cele mai multe localități niciunul.
Cine a observat efectele? Părinții erau adesea prea ocupați să-și conserve carierele în noile condiții și cele postpandemice, de criză, apoi de război, la rândul lor sub imensa presiune a cotidianului.
Profesorii, la fel. În plus, câți sunt în această profesie din reală vocație, deci au și disponibilitate și aptitudini pentru a observa evoluția unui copil dincolo de cunoștințele acumulate?
Școala românească,
