Revolta din PNL nu ar trebui să fie o surpriză pentru nimeni. Așa cum nu ar trebui să surprindă pe nimeni că vocile cele mai dure sunt în principal din Ardeal și, mai ales, foști pedeliști, cu excepția lui Ilie Bolojan, care poate fi considerat însă o instituție de sine stătătoare în PNL, dincolo de taberele istorice.
La ședința liberalilor, Vasile Blaga, Ilie Bolojan, Raluca Turcan, Emil Boc, Rareș Bogdan nu au spus decât că împăratul e gol, ba pe alocuri îi și crapă pielea de pe el.
PNL nu crește, ci scade, în mare parte din țară este chiar sub AUR. Partidul nu are nume de anvergură în guvern, nu face politici liberale și este complet subordonat PSD.
Sunt lucruri evidente, pe care nicio propagandă și niciun mesaj de partid nu le pot ascunde. Iar revolta vine din disperare.
De ce s-a revoltat mai ales vechiul PDL? Pentru că ei provin din altă cultură de organizație, din multe puncte de vedere.
În primul rând, să ne aducem aminte că marile bătălii politice din România post ’89 s-au dat între ceea ce au fost cei doi mari mamuți: PDL și PSD, umăr la umăr, partide cu structuri puternice, cu organizare solidă, asemănătoare, aș zice.
Ura dintre ele e cumva în codul lor genetic deja, spre deosebire de vechiul PNL care a trăit foarte bine cu PSD în USL și care a fost întotdeauna, dincolo de brandul istoric, un partid superficial și boem.
Nu mă îndoiesc că pentru vechii pedeliști să joace cum cântă PSD este foarte greu de suportat, nu pe motiv de principii diferite, pe fond, spuneam, sunt foarte asemănătoare, ci din orgoliu.
Și ei știu că dacă acum, când teoretic cel puțin, dețin șefia Executivului, e așa, atunci când Marcel Ciolacu va ajunge premier, vor deveni chiar sclavi pe plantație.
Apoi, PDL a fost un partid care a știut să-și înfrunte liderul atunci când i-a ajuns cuțitul la os. La fel ca PNL față de Klaus Iohannis, și PDL a fost submisiv față de Traian Băsescu și și-a bazat în mare măsură extensia și victoriile pe această legătură.
Diferențele sunt însă decisive. Traian Băsescu era el însuși un animal politic remarcabil, deci aveai cu cine să joci, iar PDL și-a păstrat mereu lideri de forță care aveau meciuri grele în picioare și au păstrat totuși o identitate a partidului.
Și, nu în ultimul rând, când Traian Băsescu a devenit o amenințare, PDL a avut forța să se rupă de el, chiar dacă asta a însemnat plecarea PMP, războiul cu președintele derapat și apoi refugierea sub sigla vechiului PNL.
Ceea ce pedeliștii vechi știu este că degeaba se ceartă cu Nicolae Ciucă, pentru că nu el este problema, nu contează. Ei știu că partidul este condus discreționar și în interes propriu de la Cotroceni.
De acolo le sunt puși președinții, premierii, miniștrii cei mai importanți.
