Știința ne învață să ne folosim rațiunea, să acordăm atenție logicii, observației, dovezilor, demonstrației. Dar cum funcționează de fapt știința și cum putem aplica metoda științifică în interacțiunile noastre, în felul în care formulăm opinii și demonstrăm veracitatea lor?
Cu alte cuvinte, cum ne poate ajuta știința în a nu fi manipulați atunci când cineva încearcă să ne convingă de ‘adevărul’ său? Mai ales într-o societate democratică, unde dezbaterile (politice) sunt indispensabile, e important să înțelegem cum se construiește logic o argumentare solidă.
De ‘jos în sus’
Știința folosește atât raționamentul inductiv, cât și cel deductiv. Inducția face generalizări pe baza unor observații particulare. De la particular se ajunge la general. E o gândire de ‘jos în sus’. Pe baza unor caracterisitici specifice putem trage concluzii generale despre un anumit grup sau clasă de date.
Cu cât credem că premisele sunt adevărate, cu atât suntem mai convinși că și concluzia e adevărată. Dar aceasta nu înseamnă că acea concluzie e neapărat adevărată, e doar probabil adevărată. Facem presupuneri, mai puternice sau mai slabe, în funcție de cât de convinși suntem de adevărul premiselor.
Gândirea inductivă e folosită cel mai des în interacțiunile noastre de zi cu zi. Pe baza unui exemplu sau unor caracteristici, începem să generalizăm. Cu cât avem mai multe exemple specifice, frânturi de adevăr, cu atât suntem mai convinși că avem tot adevărul în față. Ce poate fi adevărat sau nu.
De exemplu, putem crede că negocierile de pace sunt inutile pentru a pune capăt războiului, deoarece toți cei din jurul nostru vorbesc doar despre folosirea armelor pentru a pune capăt războiului. Dacă am văzut doar lebede albe, suntem convinși că și următoarea lebădă va fi albă.
Pe de altă parte, putem aluneca ușor în prejudecăți rasiste, sexiste etc. Judecăm un popor întreg pe baza comportamentului unor persoane care aparțin acelui popor. Câți dintre noi nu gândim așa?
Sau trecutul poate să influențeze prea mult viitorul, în sensul că presupunem că ce s-a întâmplat în trecut se va întâmpla și în viitor. Istoria e de multe ori luată ca un model de gândire inductivă. Hannah Arentdt zicea că tindem să interpretăm istoria prin prisma cunoștințelor care sunt influențate de propria experiență. Facem presupuneri, cum zicea și filozoful David Hume, când raționăm inductiv, în sensul că ne bazăm pe obiceiuri, pe ceea ce știm deja, și nu pe argumente, când asemănăm viitorul cu trecutul.
De ‘sus în jos’
Gândirea deductivă, pe de altă parte, e „descendentă”. De la general ajungem la particular.
De exemplu, un silogism ipotetic: dacă cetățenii și-au ales guvernul, atunci el e democratic, și dacă e democratic, atunci și societatea e democratică. Deci dacă cetățenii își aleg guvernul, atunci ei trăiesc într-o societatea democratică.
Dar cu toate că acest argument deductiv e valid nu înseamnă că e și adevărat. Premisele pot fi false, la fel și concluzia, și, totuși, argumentul deductiv să fie valid.
