În plină dictatură dezumanizantă, care îi torturase mama atât de tare, încât au crezut că au ucis-o și au aruncat-o la morgă, unde femeia s-a trezit înspăimântată și nu a mai supraviețuit prea mult, România a avut un formidabil depozitar de memorie și conștiință.
Monica Lovinescu nu a putut să înlăture până la finalul propriei vieți imaginea aceasta agonizând a mamei. Nu ar fi putut face nimic să o salveze, altceva decât ceea ce a făcut: nu a abdicat o clipă de la a denunța răul care se întinsese tentacular peste România.
Nici când Securitatea și-a trimis ucigașul să o bată, la Paris, dar să nu o omoare, ci să o lovească în cap, să-i lase sechele. Nici când unul sau altul dintre cei veniți din țară, în ajutorul cărora Monica Lovinescu și Virgil Ierunca săreau imediat, pentru că știau și cât de grea este fuga, și cât de apăsătoare e emigrarea și cât de fragil este omul, abdicau.
Monica Lovinescu și Virgil Ierunca au ținut, în primii ani postdecembriști, loc de lustrație. Când totul părea mlăștinit, când Ion Iliescu triumfa ridicat pe crimele mineriadelor, când Vadim Tudor, Păunescu, Voiculescu se întindeau indecent peste puținul spațiu dintre noi, cei doi reprezentau România care ar fi putut să fie și care a și fost, doar că nu între granițe.
Este poate unul dintre gesturile cele mai mari ale editurii Humanitas, acela de publica jurnalele, caietele, textele celor doi, de la însemnările Monicăi Lovinescu până la teribilul Pitești al lui Virgil Ierunca, în acei primi ani care au stat sub semnul libertății peste care se cățărau hulpavi marii supraviețuitori ai comunismului.
Ceilalți, supraviețuitorii de zi cu zi, au trecut și s-au trecut smeriți. Au fost cărțile întemeietoare ale acelor ani, fără de care generația mea nu ar fi avut acces la memorie. Le citeam în liceu, cot la cot: Unde scurte, La apa Vavilonului, Jurnalul fericirii, Închisoarea cea de toate zilele a lui Ioanid.
Au fost cărțile unei întregi generații, cărți de trezire și nu doar atât, pentru că erau acele cărți locuite de români care nu erau de teapa lui Iliescu și Voiculescu, nu erau turnători și delatori oportuniști, nu erau toți din același aluat stricat, pervertit, în care dospise lichelismul și nu binele, ci erau dintr-un aluat uman pe care educația îl plămădise în așa fel încât ar fi fost imposibil ca omul acela să fi putut lua răul drept bine.
Dincolo de asta însă, de speranța că România a avut și astfel de oameni, chiar în anii aceia de grotesc absolut, textele Monicăi Lovinescu sunt o dare de seamă lucidă despre dictatură, despre complicități, despre cedări omenești, despre istoria care ne-a putut scăpa printre degete, pentru că era mai comod.
Iată ce nota Monica Lovinescu în Jurnal (Jurnal esențial, Editura Humanitas), luni, 3 aprilie 2000:
„De ce am întârziat să notez că Rusia are un nou ţar,
