De-a lungul ultimele 20 de ani au fost diverse interacţii între românii care lucrează în afacerile europene şi instituţiile Statului Român. Este de remarcat Clubul ˝România-UE˝ Bruxelles, din perioada 2003–2008, dar şi GrupRomânia, din perioada 2009–2010. Majoritatea acţiunilor şi proiectelor au dinamizat relaţionarea între români cu scopul de a eficientiza statutul României ca membru al Uniunii Europene.
În calitatea de iniţiator şi fondator al Clubului ˝România-UE˝ e interesant de reanalizat acel moment, pentru a avea forţa în a identifica noi soluţii pentru continuarea proiectului european al ţării noastre. Existau deja atunci români în Bruxelles-ul european, dar încă reprezentau apariţii „exotice”. Îmi făcea plăcere când întâlneam un român cu care puteam schimba o vorbã, o idee, despre România şi despre aderarea ţării noastre la UE. Printr-o conjunctură favorabilă, mă întâlneam destul de des în acea perioadã, cu profesorul Vasile Puşcaş, pe atunci Ministrul Delegat la Ministerul Integrării Europene – Negociator Şef la Uniunea Europeană. Îi povesteam că nu sunt singurul român care lucra „în sectorul privat din Bruxelles-ul european”. Hotărâsem atunci să lansăm o primã idee – „să construim un prim pod de comunicare” între „România instituţională” şi românii din Bruxelles-ul european. Prima discuţie avea loc pe 23 aprilie 2002 şi o putem considera ca fiind prima întâlnire a românilor din mediul afacerilor europene de la Bruxelles. Am continuat să organizăm întâlniri, cam o dată la 3 luni.
La cea din februarie 2003, la care au participat domnii Vasile Puşcaş, Vasile Dâncu şi Lazãr Comănescu cred că ne stransesem vreo 60 de persoane. Aceştia însă nu eram toţi. Deţineam o lista mare de contacte, vreo 100 de nume, numită neoficial “lista lui Dan”. Chiar dacă iniţial nu credeam că trebuie să ne organizăm, am considerat că e important să gestionăm succesul iniţiativei, pentru a avea o mai bună informare şi comunicare în rândul comunităţii românilor din capitală Europei. Astfel, pe 4 aprilie 2003 transmiteam primul mesaj în care menţionam înfiinţarea Clubului “România-UE” Bruxelles.
Democraţia Clubului a fost pentru mine o prioritate. Proveneam, majoritatea, dintr-un sistem în care lumea era suspicioasă şi neîncrezătoare. Am hotărât atunci să avem 3 persoane care coordoaneazã activitatea Clubului pentru un interval de 12 luni, urmând că cei 3 să îşi desemneze “şeful” între ei. Iar pentru a nu osifica sistemul, preşedintele, după un mandat de 12 luni, nu avea voie să recandideze. Au venit şi primele alegeri pentru Club, pe 1 iulie 2003. 7 candidaţi pentru 3 locuri în Comitetul Director – se pare că ideea a prins.
Iniţiativa noastă nu era doar ceva la nivelul formării unei reţele pasive de români, ci aveam încă de atunci intenţia de a deveni treptat o organizaţie care să emită idei şi proiecte pe relaţia Bruxelles–România. Pe 10 decembrie 2003 am formulat mesaje care au ajutat mult acţiunile viitoare: „Membrii Clubului au accentuat necesitatea unei informări prompte şi susţinute a publicului românesc asupra deciziilor la nivel european şi impactului asupra mediului economic şi social din România. S-a observat cu regret lipsa unei reprezentări a societăţii civile româneşti,
