De ce încep românii să scadă sprijinul pe care l-ar vrea pentru Ucraina. Ceapa din Donbas
„Ce-mi pare cel mai rău e după ceapă. Gustul acela de ceapă de apă, din Donbas, nu-l mai regăsesc”. Această mărturisire simplă, gustul banal al unei cepe care pare că se găsește peste tot, descrie ce înseamnă războiul pentru victimele lui.
Sunt milioane de oameni dislocați din Ucraina. Mame plecate doar cu copiii lor, copii care au fost luați de bunică și aduși la adăpost într-o țară în care bombele nu lovesc, oameni ale căror vieți au fost rupte în câteva ore și de atunci se împart între ce a fost viața și ce e acum. Mărturisirea atât de simplă despre ceapă ne-a făcut-o scriitoarea ucraineană Oksana Zabușko, într-o seară de la Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara, unul dintre scriitorii de forță ai Ucrainei, care scria tocmai despre identitate.
A doua zi, am reîntâlnit-o pentru un interviu. „Unde locuiești acum?”, o întreb. O întrebare care o sâcâie și care scoate la suprafață trauma. „Uite, nu știu unde locuiesc. Știi, țara mea este atacată barbar. Nu știu dacă voi mai mai avea casă. Am fost invitată peste o lună la un festival de literatură din Europa și organizatorii m-au întrebat, cum e firesc, de unde să-mi ia bilet de avion, de unde voi veni. Și atunci mi-am dat seama că eu nu mai pot avea viața unui om obișnuit, nu știu decât ce a fost viața mea și ce e acum, un bagaj. Nu știu unde voi fi. Și dacă aș vrea să fiu undeva, atunci aș vrea să fiu acasă”.
Acest mic detaliu despre războiul dus de Rusia în Ucraina, dezrădăcinarea vieților, este unul dintre cele mai insuportabile. Una dintre mamele venite cu copilul în brațe în România, în primele zile din martie 2022, se întoarce azi acasă, în plin război. O altă mamă a două fetițe căuta unde să-și lase copilele pentru câteva zile, să se ducă acasă, în Ucraina, să-și îngroape soțul, măcar atât, dacă nu a putut să stea lângă el. Acasă le va fi acum acolo unde e mormântul, așa că trebuie să-l știe.
Aceste mame au auzit zilele trecute la știri că românii sunt printre europenii care ar vrea ca Ucraina să nu mai fie sprijinită. Un alt sondaj de zilele astea arată că susținerea românilor se situează la puțin peste 60 de procente. Nu au românii un compas moral defect sau mai compromis decât al altor europeni și, dacă e să înțeleagă dezrădăcinarea, se pot uita la propria istorie. O pot citi pe Anița Nandriș-Cudla. Pe Oskar Pastior. Pe Herta Muller, pe Norma Manea și tot așa. În cu totul alte proporții, se pot uita la valurile de dezrădăcinări din România ultimilor decenii, la sentimentul că nu te mai poți întoarce acasă și casa ta nu e lovită de bombele rusești. Atunci, de ce nu o fac? Cum e posibil, uman, să crezi că poți întoarce privirea și să pretinzi că se pot face lucruri mai bune cu banii cu care Ucraina este ajutată?
