Între 1 noiembrie 1991 şi jumătatea lui ianuarie 2021, în România s-au succedat cinci lungi valuri inflaţioniste. Toate însoţite şi de un subiectiv… numitor comun: exacerbarea componentei psihologice. Dincolo însă de această componentă – emoţională, cunoscută şi recunoscută – fiecare ciclu şi-a avut propria amprentă.
Chiar şi primele două valuri, cel care a debutat la 1 noiembrie 1990 şi s-a oprit în decembrie 1993, şi cel din 1997 – deşi au avut cauze comune (decizii de guvern pentru trecerea la liberalizarea preţurilor de consum) – s-au distins prin durate diferite, efecte diferite şi ecouri diferite în viaţa întregii societăţi. Următoarele trei cicluri s-au diferenţiat unul de altul cu atât mai mult cu cât au avut cauze diferite: cel din 2008 a fost unul dintre canalele prin care s-a infiltrat în România criza globală; cel din 2010, provocat de creşterea TVA cu cinci puncte procentuale, s-a dovedit a fi o probă practică de cum o cauză inflaţionistă puternică, lovind dintr-odată, declanşează un val de creştere a preţurilor care se întinde pe o durată de exact 12 luni; iar cel care a debutat în octombrie 2017 şi s-a încheiat în decembrie 2019 a fost „un exerciţiu de acomodare” cu impactul liberalizării preţurilor unor produse şi servicii energetice, de această dată de factură exclusiv internă.
Ce am învăţat? Că de fiecare dată, când inflaţia se înfoaie, se înmulţesc şi problemele greu de rezolvat în economie şi în tot mai multe dintre cele şapte milioane de gospodării ale populaţiei. Şi că pe piaţa de consum cresc cheltuielile, pentru că se scumpesc mărfurile, societatea in corpore având de purtat o povară în plus. În tot acest interval de timp, inflaţia a fost un bun antrenament pentru BNR . Pentru că nu existau modele! Şi asta într-o etapă istorică în care, în lumea bogată, inflaţia fusese uitată. Un timp, după experienţele dramatice din anii 1970 şi din primii ani din deceniul următor, de frica inflaţiei, marile bănci centrale strânseseră robinetele de la pompele cu bani. Aşa că n-au mai ştiut ce-i cu inflaţia… s-a domolit ori doar a obosit. Riscând să-şi lipsească inutil ţările de creştere economică îndestulătoare. Apoi, când au venit crizele, au redeschis robinetele. Până la refuz. Mai întâi a fost Marea Criză din 2008. După care a venit criza zonei euro. În loc de inflaţie… pericolul era deflaţia. Şi au venit dobânzile de politică monetară sub zero.
Despre inflaţie: tăcere! Şi în dezbaterile de politică monetară, şi în manuale, în universităţi, în tratate. Şi, desigur, în practica marilor bănci centrale. Cărţile vechi nu mai erau de mare ajutor.
Ceea ce a însemnat că toate ciclurile de inflaţie pe care le-am avut de suportat între 1 noiembrie 1991 şi ianuarie 2021 erau în tipare noi. Context în care BNR a fost nevoită să înveţe din mers, fără modele, fără cărţi, acomodându-şi strategiile la realităţi absolut inedite.
Lecţiile scrise aici, în România, de-a lungul celor cinci cicluri de inflaţie, sunt repetate frecvent, în actuala criză globală,
