Atunci când guvernarea este de impostură și politicienii de la putere nu găsesc nici soluții pentru agenda socială reală, nici anvergura de a se conecta cu agenda lumii, se precipită și aruncă pe piață teme care speculează emoțiile negative, resentimentele, vrăjitoarele din capătul satului, gata să otrăvească fântânile. Așa cum „Ucraina otrăvește Delta”.
Furia astfel obținută polarizează până-ntr-acolo încât Legea Educației, spitalele funcționale și străzile sigure, fără riscul de a fi ucis de un câine, sunt acoperite de sentimentul urgent al unui rău din afară.
Este cel mai periculos efect al populismului, pentru că la capăt se obține o societate slăbită, în care fiecare se simte pe cont propriu sau pe contul tribului mic, iar asta întreține sistemul de pile, relații, nepotisme, mită pentru acces la servicii medicale „reale”, pentru că sentimentul că statul nu te poate salva înseamnă și neîncredere cronică în toate serviciile publice.
Or, asta e devastator. Societatea devine apatică, alienată, în vid de reprezentare. Corupția mică, plicul dat la spital, pilele pentru o școală mai bună, nu înseamnă că oamenii au compasul moral defect, ci că așteptarea socială e ca majoritatea să procedeze astfel.
Readuc tezele lui Ray Fisman și Miriam A. Golden, cei doi autori care propun paradigma corupției ca echilibru.
Conceptul de bază în această definire funcțională a corupției este acela de așteptare socială. Dacă o persoană care merge cu copilul bolnav într-un spital se așteaptă ca majoritatea oamenilor să dea mită personalului medical, atunci și ea o va face. Dacă, din contră, așteptările sociale îi arată că numărul celor care au pregătit bani în plic pentru a cumpăra informal serviciile medicale este minor, atunci nici ea nu va intra în acest schimb corupt.
În acest fel, corupția ține de acest echilibru între propriul comportament față de autoritate și așteptările de la ceilalți.
Ce se întâmplă astăzi în România?
În chiar săptămâna în care liderii UE își întăresc mesajele publice privind nu numai sprijinul pentru Ucraina, ci și denunțarea pericolului Rusiei autocrate pentru întreg Occidentul, cu atât mai mult pentru regiunea noastră, în ziua în care președintele Biden merge la Kiev, cu un mesaj de forță, la București, publicul este asmuțit contra Ucrainei, chiar de conducătorii politici, în chestiunea dosarului Bîstroe.
Nu este vorba aici despre fondul dosarului Bîstroe, dar chiar asta este una dintre probleme: ce știu cu exactitate autoritățile române și ce au rezolvat până acum? Care a fost dialogul bilateral pe temă, înainte de a lansa public mesaje în registrul naționalist? Un exemplu vine de la viitorul prim-ministru al rocadei PNL-PSD:
Un diferend care trebuia discutat diplomatic a fost prelucrat așadar în cheie populistă și aruncat în arenă, un os care să-i asmută pe români și care să servească narațiunii rusofile în care Ucraina nu e (doar) victimă, ci și agresor (în acest caz, agresorul Deltei Dunării).
Mai mult, această narațiune care convertește victima în agresor, folosită în toată forța de sistemul represiv al URSS,
