Amintiri din epoca de aur, „când aveam o țară dezvoltată și eram mândri că suntem români”
În spațiul public circulă tot felul de teorii cum că pe vremea lui Ceaușescu lucrurile mergeau strună și că în România curgea lapte și miere. Vedem tot felul de poze cu falnica stemă de stat a României socialiste. Este jenant că unii regretă acele vremuri. Probabil, mulți își regretă doar tinerețea.
Dar vreți să știți cum era înainte de 1989? Câteva amintiri din epoca de aur sunt necesare pentru reîmprospătarea memoriei.
Înainte de 1989, cele mai multe bunuri de consum se cumpărau „pe sub mână”. De exemplu, șeful de măcelărie sau aprozar era cel mai respectat personaj din cartier. De aceștia depindea dacă pe masă vom avea gheare de pui sau o bucățică de carne de porc. Am zis bucățică, da? Nu kilogram sau kilograme.
Sub dinastia Ceaușescu, România se îndrepta pe drumul pe care a luat-o Coreea de Nord. De fapt, înainte de 1989 România era Coreea de Nord a Europei. În acei ani priveam cu jind la Ungaria, Iugoslavia, Polonia sau Cehoslovacia, tot țări comuniste, dar mai bine administrate decât propria noastră țară.
Pentru reîmprospătarea memoriei, înainte de 1989 produse precum pâinea, uleiul și zahărul se cumpărau cu porția, pe cartelă. Pentru o sticlă de lapte, părinții noștri se trezeau de la 5 dimineața pentru a-și lăsa sticla de lapte goală la coadă. Da, pe vremuri pentru un produs banal, precum laptele, stăteai la coadă de la 5 dimineața.
În alimentare nu existau produse din carne. Dar aveam gheare de pui și mulți creveți din Vietnam, aceștia fiind asemănători cu chipsurile din ziua de astăzi. Se găsea însă pește, românii mai aveau puțin și deveneau delfinii Europei.
Nu-i așa că nu știți ce era acela un aparat video?
Prețul unui aparat video VHS, la care puteai urmări filme pe casete, era de 50-60.000 lei. Un aparat video, care în Vest costa câteva sute de dolari, în România costa cât un apartament. Însă nu oricine putea avea în casă un aparat video. Deținerea unui astfel de aparat era ilegală. Dacă cumva un vecin te turna că deții așa ceva, te trezeai cu Miliția la ușă. Se pare că regimul comunist se ferea de producțiile de la Hollywood. Nu-i așa că nu înțelegeți logica?
Românii care locuiau în apropierea graniței cu Bulgaria, Iugoslavia sau Ungaria erau mai „fericiți”, aveau șansa de a vedea actori de la Hollywood vorbind bulgărește, în maghiară sau sârbă. Existau chiar antene speciale care se înălțau falnic pe blocuri, să aibă un semnal cât mai bun.
Dacă acum sunteți nemulțumiți de platformele de streaming și de cele 200, cel puțin, programe TV, aflați că pe vremea marelui cârmaci românii aveau un singur canal TV și două ore de program pe zi. Din aceste două ore, Ceaușescu vorbea jumătate din timp.
Apoi, urmau știrile, program de muzică populară și un documentar cu marile realizări ale comunismului. Și da, mai erau și desene animate cu Mihaela, 10 minute pe zi.