Adrian Vasilescu, BNR: Munca şi capitalul în ecuaţia stabilităţii financiare
Orice analiză a bunăstării, făcută din perspectiva economiei de piaţă, nu poate evita conjugarea muncii şi capitalului. Complementare fiind dozajul şi calitatea celor două valori.
Pare simplu! Deşi, în realitate, lucrurile au fost şi sunt extrem de complicate. Iar istoria le-a validat după mult timp, după secole de frământări şi confruntări dramatice, de descoperiri, de revoluţii economice. Şi, ceea ce este cel mai important, validarea s-a produs în baza unor legi dintre acelea care nu sunt făcute şi desfăcute de oameni, ci sunt impuse pe deasupra voinţei oamenilor.
Legile economice obiective!
Când, în „anii nebuni“ ai Americii, la Chicago s-a produs cea mai mare dezlănţuire de capital şi de muncă, lumea marca desăvârşirea revoluţiei industriale. În trenul industrializării urcase şi România. O primă etapă de succes, între momentul întemeierii Băncii Naţionale, în 1880, şi Primul Război Mondial. A ocupat atunci un loc rezonabil între primele 19 ţări reprezentative pentru economia Europei. Au urmat anii interbelici. Petrolul, jumătate avantaj cantitativ – jumătate avantaj competitiv, locomotivele lui Malaxa, avioanele construite la IAR, plus continuarea marilor construcţii publice au fost relevantul rezultat al împletirii capitalului cu munca. După al Doilea Război Mondial şi, fireşte, după ce am trecut prin obsedantul deceniu (1945-1955), regimul comunist din România a cunoscut trei etape de deschidere, toate dominate de politici de industrializare, în care capitalul tehnologic a avut un rol important. O parte a fost realizat în ţară, o altă parte a fost importat sub formă de licenţe, în împrejurări în care erau angajate mari împrumuturi externe. Între 1980 şi 1989 însă, când am fi avut nevoie de noi împrumuturi pentru retehnologizări, istoria n-a fost de partea noastră.
Inflaţia dramatică din America, provocată de şocurile petroliere din anii ‘70 şi zdrobită de Fed cu preţul unei recesiuni devastatoare, întinsă pe o mare parte a planetei, n-a ocolit România. Iar aici, la noi, criza a fost rău gestionată şi politic, şi economic. Ţara a intrat în încetare de plăţi. Iar decizia de a restitui întreaga datorie externă ne-a adus închiderea, pentru 15 ani, a accesului pe pieţele internaţionale de capital. Au fost raţionalizate produse de bază, între care gazul metan şi electricitatea, nu au mai fost importate nici tehnologii şi nici informaţii din domeniile tehnico-ştiinţifice care explodaseră în ţările avansate, au fost introduse mercuriale în pieţe. Procesul capitalizării a intrat în colaps.
Timp de cinci ani, din 1988 până în 1993, România a fost în depresiune. Iar începând din toamna lui 1990 a avut de suportat şi un lung ciclu de dezordine a preţurilor de consum, dominat de rate anuale ale inflaţiei între 150 şi 300 la sută. A fost în firea lucrurilor, în aceste condiţii, ca programul pe care şi l-a impus noua conducere a ţării, de după decembrie 1989, de trecere la refacerea economică într-un ritm de „terapie de şoc”… să se resemneze cu „terapia graduală”.
De ce am făcut acest recurs la istorie? În ianuarie, într-o conferinţă de presă, BNR a prezentat şi a dezbătut raportul asupra stabilităţii financiare.