Crizele din ultimii trei ani conduc la situaţii şi provocări noi, prilejuite în special de punerea sub semnul întrebării a unor clauze de cooperare economică la nivel internaţional. În noul context, de ˝Europă pragmatică˝, există noi oportunităţi greu de anticipat în trecut, care necesită acţiuni rapide, mai ales la nivelul statelor membre UE.
Pentru a profita de aceste noi tendinţe, România trebuie să fie vizibilă în reţelele industriale europene. Apartenenţa la structura comunitară dă posibilitate sectorului privat românesc să joace de la egal la egal cu organizaţiile provenite din statele fondatoare europene. Proactivitatea capitalului naţional e necesară deoarece de multe ori “ne sesizăm” prea târziu, nefiind reprezentaţi la Bruxelles cum se cuvine, informaţional şi ca putere de lobby. Fără o informare promptă juridică, tehnică, economică, e greu de elaborat o poziţie naţională care să poată fi eficientă, ca proiecţie şi acţiune. E foarte important ca şi capitalul naţional să înţeleagă că o ˝abordare europeană˝ nu este o investiţie „în eter”, dar nici una cu impact imediat, ci o chestiune de supravieţuire pe termen mediu şi lung. Dacă nu ştii să anticipezi şi să influenţezi mediul decizional, nu ai un viitor sustenabil, deoarece rişti să fi mereu luat prin surprindere. Nu în ultimul rând, reţeaua contează, iar networkingul la nivel decizional dă naştere de multe ori, prin colegi de interese europene, la oportunităţi economice. Se creează punţi de cooperare între capitalul naţional şi cel străin, nişe de export sau de investiţii, se dezvoltă în timp alianţe şi prietenii sustenabile.
Trebuie să regândim reprezentativitatea românească în federaţiile industriale europene, atât la nivelul funcţiilor de conducere, cât şi la cel al experţilor în fiecare sector.
În Bruxelles există peste 3.000 de federaţii industriale europene care îşi promovează interesele. Aproximativ 20.000 de experţi lucrează în birourile europene ale acestor structuri asociative. Deşi a aderat la Uniunea Europeană de peste 16 ani, România are încă o prezenţă modestă în aceste organizaţii. Maxim 200 de români sunt angajaţi de secretariatele de la Bruxelles, cu o cotă de sub 1% din totalul celor implicaţi. Dacă analizăm poziţiile de conducere, se observă prezenţa unor românii chiar şi în vârful ierarhiei, dar numărul directorilor este din nou modest, sub cifra de 50.
Mai mulţi români pot să lucreze în aceste secretariate de la Bruxelles, mai multe asociaţii româneşti au acces să devină membre ale asociaţiilor europene, dar ceea ce este şi mai important este ca membrul român să fie activ în structura europeană. Aceasta înseamnă să urmărească în permanenţă activitatea organizaţiei europene, să aloce resurse umane competente pentru a participa la întâlnirile lunare ale grupurilor tehnice şi a candida la poziţii de conducere pe anumite tematici în derulare.
Este o nevoie acută de a avea asociaţii industriale româneşti foarte puternice, prin întărirea capacităţii administrative a secretariatelor româneşti de la Bucureşti. Structurile naţionale trebuie să fie reprezentative la nivel românesc, transparente ca formă de guvernare şi să fie ancorate la dinamica europeană contemporană. Treptat, prin prezenţa activă în forumurile europene,
