Mircea Cărtărescu nu are nevoie să-l valideze Academia Română. Și, totuși, unde e adevărul și pentru cine contează?
„N-am nimic împotriva lui Marius Porumb (măcar despre el știu câte ceva, în vreme ce despre doamna Dorina-Elena N. Rusu, membră a secției de istorie, nu știu nimic). Doar că nu pricep mașinăria. În alte cazuri, hărnicia incontinentă pare să țină loc de valoare științifică reală”, scria acum câțiva ani Andrei Pleșu, unul dintre marii absenți dintr-o Academie Română care nu doar că nu a reușit să-și depășească profilul vetust comunist, dar a alunecat tot mai mult într-un naționalist îngust, cu care nici Andrei Pleșu, nici Neagu Djuvara, nici, iată, Mircea Cărtărescu nu s-ar putea împăca.
Zilele trecute, vestea că Mircea Cărtărescu nu a fost primit în Academia Română a creat vâlvă în spațiul public, speculată imediat în registrul care a pierdut România de atâtea ori în ultimii ani: polarizarea, zgomotul de fond care să blocheze orice dezbatere autentică, impulsul necrofagic și demolarea întru demolare, doar pentru că nu putem duce conștiința faptului că există printre noi unii mai buni.
Într-o societate sănătoasă moral, cei mai buni nu ne împovărează pe noi, ceilalți, ci ne ajută să ne ajustăm oglinda și să ne bucurăm colectiv de reușita unuia sau altuia.
Adevărul e că Mircea Cărtărescu nu are nicio nevoie de a fi primit cu onoruri în Academia Română. Profesia pe care o practică cu excelență, și ăsta e un fapt confirmat de critica literară internațională, de traducerile cărților lui, de premiile cu care a fost distins și mai ales de cei care, citindu-i cărțile, se văd în fața unei limbi și a unei tehnici literare desăvârșite sau mai bine zis pe care le vezi desăvâșindu-se pe măsură ce citești.
Dar dezbaterea nu ar trebui să fie despre Mircea Cărtărescu.
E o impudoare să-l fi întrebat dacă se simte ofensat că nu e în Academie, așa cum e un gest de inocență intelectuală să începi să discuți pe Facebook dacă merită sau nu Cărtărescu un fotoliu de membru al Academiei.
Nici Gabriel Liiceanu, nici Andrei Pleșu nu se așază confortabil într-un astfel de fotoliu refuzat lui Neagu Djuvara și cu greu acordat Anei Blandiana.
Mult mai ușor au fost așezați Nicolae Breban și Alexandru Surdu, cândva chiar vicepreședinte al Academiei Române.
O dezbatere cinstită pentru România ar fi cea despre cum și-a purtat Academia în timp trupul gândit în comunism să reflecteze mediocritatea ridicată la înălțimea formidabilului.
„Cu puțin timp în urmă, am aflat de o postare pe Facebook a lui Mircea Cărtărescu, care deplângea absența din Academia Română a unor oameni de cultură, pe care domnia-sa îi socotea eligibili. Printre ei, aveam onoarea să fiu menționat și eu.
„Imaginea mea despre o „operă“ academică nu coincide cu imaginea mea despre lucrările proprii„. N-o să credeți, dar exact asta i-am spus academicianului Dan Berindei când, acum câțiva ani, după ce fusesem numit directorul proaspăt înființatului Institut de Istorie a Religiilor, domnia-sa, amabil, mi-a sugerat că ar fi cazul să devin și membru al Academiei care tutela institutul cu pricina.
