Încă din primele zile ale războiului pe care îl duce în Ucraina, Rusia a înțeles că a pierdut terenul simbolic, nu mai are cum să spună o poveste pozitivă despre sine. Putea însă, și la București acestea devin povești dominante, să creeze narațiuni negative, false, inoportune despre Ucraina, care să suscite dacă nu antipatie, măcar raportări ambivalente.
A creat supărare zilele trecute remarca profesorului Oliver Jens Schmitt care spune că, în pofida situării geopolitice vulnerabile, aproape de Rusia, în România există o simpatie difuză față de Moscova. Trimiterea pe care istoricul austriac a făcut-o este la platformele extremiste, cum este AUR, și la figurile publice care nu vând Rusia ca pe un personaj bun, dar relativizează victima și mai ales relația României cu aceasta.
O vizitare succintă a televiziunilor de cazarmă ne arată temele pe care această agendă le impune, cap de listă fiind presupusa odioasă ostracizare a preoților ortodocși români din Ucraina. Această narațiune are toate elementele unui fake news, care, departe de a fi o minciună sfruntată și astfel recognoscibilă, lucrează cu bucăți de adevăruri, scoase din contextul lor originar și mixate într-o poveste nouă, care are ca scop obținerea unor emoții maximale. În acest caz, nu mai avem de-a face cu victima reală, Ucraina, agresată barbar de Rusia, ci cu victima acesteia, preoțimea românească din Ucraina și, prin extensie, minoritatea românească, ceea ce suscită identificarea noastră cu aceasta. Cetatea asediată devenim noi, iar personajul negativ Ucraina, victima.
Această strategie sovietică a fost folosită în România experimentului Pitești, unde victima era transformată în torționar, făcută să creadă că a decăzut la stadiul de agresor și că nu mai are căderea morală de a denunța răul, de vreme ce a devenit parte a lui. Sunt mărturii ale victimelor reeducării de la Pitești și Aiud care, după ce au ieșit din iadul închisorii, nu puteau povesti ce li s-a întâmplat. Fuseseră mlăștinite.
Strategia aceasta de a prezenta victima în registrul relativizării morale capătă teren din ce în ce mai mult în România. Personaje nefrecventabile intelectual și moral, așa-numiții suveraniști români de tipul lui Andrei Marga și Adrian Severin, sunt scoase din subteran și repuse pe agendă. Poveștile minoritarilor români oprimați în Ucraina sunt declinate și capătă intensitate maximă, cu elemente naționaliste. Preoții români ortodocși asupriți în Ucraina devin astfel personaje într-o narațiune identică celor de fabricație rusească, în care minoritarii ruși sunt prezentați ca fiind în pericol și sub imperativul de a fi apărați de patria-mamă, Rusia.
Astfel, Sootecestvenik, termenul rus pentru compatriot, desemnează nu doar etnicii ruși care trăiesc în afara Rusiei, ci a fost lărgit ideologic, pentru a-i include și pe vorbitorii de limbă rusă, care nu au naționalitate rusă, ba chiar și pe cei care nu vorbesc rusa, dar au legături culturale, istorice, religioase cu Rusia.
Acești compatrioți au devenit unul dintre instrumentele folosite de regimul Putin în politica externă, atât pentru exercitarea influenței (exemplul statelor baltice, unde procentul rusofonilor,
