Deși până la alegerile prezidențiale mai sunt încă aproape doi ani, investiția de energie politică și de comunicare în acest subiect e foarte mare. Partidele aruncă baloane de încercare din care presa mușcă cu toți dinții, chiar dacă sunt în bășcălie, precum cea făcută de Marcel Ciolacu în privința lui Ion Cristoiu.
Toată această emoție eludează însă ceea ce ar merita să se discute încă de pe acum plecând de la profilul de președinte de care are acum nevoie România în mod real, după ce am experimentat tot felul de modele alese tocmai în antiteză cu cel în funcție.
După toate experimentele acestor 30 de ani, avem noi, ca electorat, maturitatea de a creiona un portret robot al tipului de președinte care ar fi necesar? Un model principial scutit de emoția personalizării, pozitivă sau negativă.
Și am să vă dau două exemple pe care le socotesc cel puțin improbabile, dacă nu chiar imposibile pentru 2024.
Nu există politician care să nu invoce în discuții private, chiar publice uneori, numele Codruței Kovesi. Mulți invocă această candidatură cu teamă, mulți cu speranță, în orice caz este unul dintre candidații minune. Celălalt ar fi Maia Sandu, variantă care a ajuns să fie comentată chiar de președintele PSD.
Cel mai probabil, oricare dintre ele ar ajunge în turul al doilea. Au tot ce le trebuie, charismă, modestie, sunt profesioniste, au legendă, sunt luptătoare. Toate șansele să și câștige alegerile.
Și după aceea? După aceea așteptam să-și scoată din geantă bagheta magică și să facă minuni, nu? Iar dacă nu le fac, suntem dezamăgiți și le repudiem.
Anii aceștia ar trebui să ne fi învățat că un președinte, la fel ca un primar, nu are nicio șansă să realizeze ceva dacă nu are în spate și un partid.
Fără o majoritate parlamentară parteneră sau cel puțin neostilă, un președinte, cu actualele prerogative, este neputincios, dacă nu cumva se apucă să folosească despotic puținele lui pârghii de putere, adică serviciile de informații.
De fapt, ar trebui să ne întrebăm dacă suntem mulțumiți cu acest tip de președinte, cu atribuții puține și pe domenii fără impact direct în viața de zi cu zi, sau am dori ca președintele ales prin vot universal și direct să fie pe model semiprezidențial francez sau chiar pe model prezidențial american. Niciunul nedemocratic, niciunul autoritar, ambele însă cu o altă concepție.
Apoi, ar trebui ca așteptarea publică să pună presiune pe partide în alegerea candidaților. Vrem un președinte luptător? Unul rabinic și împăciuitor? Un tătuc? Ce vrem noi de la președinte, de fapt?
Ne ducem după fenta imaginației sau așteptăm o reală viziune de țară? Iar prin viziune de țară înțeleg nu o compunere de vorbe mari, ci un plan concret, fezabil și profesionist. Nu există așa ceva și nici nu mi-e clar dacă societatea îl dorește cu adevărat.
Și, nu în ultimul rând, ar trebui să decidem dacă sistemul acesta încălecat de alegeri merită menținut.
