Poate pentru multă lume, gerul Bobotezei este o simplă metaforă, o sintagmă inventată, anume ca să producă impact emoțional. Pentru mine, gerul Bobotezei este o amintire reală, trăită în copilărie, când tremuram de frig chiar și sub palton, așa cum se purta pe atunci.
Amintirea mă duce undeva prin anii ’30 sau ’40, din veacul trecut. Nu exista Crăciun fără troiene de zăpadă și nici Bobotează fără ger. Adesea, Dâmbovița îngheța bocnă. Într-unul din ani, cred că era în 1937 sau 1938, ziarele vesteau că înghețase chiar și Dunărea, iar riveranii noștri se distrau trecând cu săniile peste fluviu în Bulgaria.
La rândul lor, bulgarii se repezeau, tot cu sănii, ca să vadă cum e viața la Giurgiu. Într-un rând, niște nuntași giurgiuveni temerari hotărâseră să treacă întregul alai de nuntă, peste Dunărea înghețată, tot cu săniile.
Numai că gheața, destul de solidă ca să treacă peste ea o sanie sau două, n-a rezistat la un întreg convoi. Gheața s-a spart, iar fluviul a înghițit în câteva clipe întregul alai, cu mire, mireasă, nași, socri și toți ceilalți, plus caii care tractaseră săniile.
Doi martori, singurii care au scăpat cu viață, doi lăutari, au relatat tragica scenă într-o mărturie care a constituit cap de afiș nu numai în presa noastră, dar și în întreaga Europă.
În acei ani ’30, înghețau multe râuri în toată țara, iar capii Bisericii din marile orașe, ajutați și de autorități, organizau câte o procesiune tradițională, culminată cu aruncarea în apa râului a unei cruci. Voluntari, dispuși să facă un act de bravadă, se aruncau numaidecât în apă, printre sloiuri, sau chiar prin copcă, fiecare țintind să scoată el crucea și nu altul, ca s-o înmâneze înaltului ierarh, pregătit în odăjdii.
”Scoaterea crucii” era un evident prilej al temerarului de a-și etala faima și bărbăția, dar și un interes legat tot de tradiție: câștigătorul trofeului, secondat de o înaltă față bisericească, colindau din casă în casă, colectând mici donații, întitulate atunci „obolul dumneavoastră voluntar”.
În București, slujba o oficia însuși patriarhul Miron Cristea, iar crucea o arunca în apă regele. Întreaga procesiune se desfășura de pe podul Dâmboviței, situat în dreptul bisericii Antim, cea care mai există și astăzi, rămasă din tot ce a fost cândva un frumos cartier al orașului.
Tradițiile, chiar dacă uneori naivitatea le aruncă în sferele derizoriului, poartă în ele nuanțe de sublim. Nu prin faptele invocate, ci prin sensibilizarea noastră nostalgică pentru vremuri trecute, pentru emoțiile copilăriei și pentru tot ce a fost și ce știm că nu va mai fi niciodată.
Nu contează că faptele sunt adesea contradictorii, căci tradiția și legenda nu au nimic comun cu logica și cu coerența. Nu contează nici faptul că gerul Bobotezei este un nonsens în raport cu râul Iordan, care nu îngheață niciodată.
Priviți icoanele care înfățișează scena botezului Domnului și veți vedea că ele redau peisaje înverzite, cu Iisus stând în mijlocul cadrului,
