Opinie Corneliu Manole, investitor BVB: De ce nu ar trebui să încurajăm naţionalizarea profiturilor
Profitul este motorul oricărei afaceri, spun cărţile de economie, un principiu aplicabil atât conglomeratelor de miliarde, cât şi micilor întreprinzători. Însă odată obţinut, mai este oare acesta al acţionarilor? Din păcate, realitatea din ultima vreme ne arată că nu întotdeauna.
Decizia guvernului de a supraimpozita cu 60% profiturile companiilor de petrol şi gaze, considerate excedentare, peste o serie de alte impozite şi plafonări de preţ introduse deja în acest an, creează un precedent periculos. În esenţă, vorbim de o naţionalizare a profitului, aplicat retroactiv, care altfel ar fi ajuns la acţionari, mari sau mici, proprietarii de drept ai acestor afaceri.
Petrom şi Romgaz, două companii fanion ale României, sunt cele mai impactate de această decizie. În ambele companii, statul român are o participaţie semnificativă, de 20,7%, respectiv 70% şi este unul din principalii beneficiari al profiturilor extraordinare din acest an, blamate de mulţi, şi pe care le-ar fi putut încasa sub formă de dividende anul viitor, laolaltă cu ceilalţi acţionari. Acesta ar fi fost mecanismul normal, corect, în care profitul este împărţit proporţional între acţionari, în funcţie de deţinerea avută. Aşa funcţionează regulile economiei de piaţă, în care dreptul la proprietate, inclusiv asupra mijloacelor băneşti, este garantat de legea fundamentală.
Împreună cu statul, peste 7,4 milioane de români, contributori la fondurile de pensii private Pilon II, ar fi beneficiat şi ei, indirect, de aceste profituri extraordinare. Deţinerea fondurilor de pensii a crescut puternic în ultimii ani, atât la Petrom, cât şi la Romgaz, urmare a dividendelor atractive, dar şi al contextului de piaţă favorabil, ajungând la un prag de aproape 15%, conform ultimelor date. În mod evident, intrările suplimentare de dividende de la aceste două companii s-ar fi resimţit deplin şi în conturile de pensii ale românilor, iar odată capitalizate şi reinvestite de fonduri, efectul pe termen lung ar fi fost şi mai mare. Să nu trecem cu vederea nici fondurile de investiţii clasice sau investitorii individuali, majoritari români, acţionari şi ei în aceste companii.
Într-adevăr, măsura suprataxării, numită şi contribuţia de solidaritate, preia un regulament al Uniunii Europene, devenit obligatoriu pentru statele membre, inclusiv România. Cu toate acestea, problema de fond rămâne: cât de îndreptăţite sunt guvernele să recurgă la astfel de măsuri fiscale, care pot fi uşor asimilate cu o confiscare ascunsă a profitului, în dauna acţionarilor? Şi nu există oare riscul, ca odată deschisă cutia pandorei, acest comportament să se generalizeze şi să devină un nou modus operandi la fiecare nouă provocare majoră, de care sigur vom mai avea parte în viitor?
Nu putem şti, însă scăderea accentuată a bursei româneşti din ultimele zile, care a dus la evaporarea câtorva miliarde de lei din capitalizarea acesteia, inclusiv în sectoare neafectate de această măsură, sunt semnale de îngrijorare cât se poate de clare, de care România, o ţară de frontieră a Uniunii Europene, cu nevoi mari de capital şi investiţii străine, este obligată să ţină cont în viitor.
Corneliu Manole, 42 de ani,
