Trebuie sau nu părinţii (din România) să le asigure copiilor bani ca să-şi cumpere un apartament sau ca să dea avansul?
Acum o săptămână am scris la ZF o opinie legată de un răspuns al guvernatorului BNR Mugur Isărescu, cu privire la creşterea dobânzilor la credite. „Nimeni nu le-a pus pistolul la tâmplă să ia credite”, a spus guvernatorul. Eu am comentat spunând că tinerii trebuie să ia credite ca să-şi cumpere un apartament pentru că părinţii nu au reuşit să strângă suficienţi bani ca să le dea sau pentru a nu se întreba în fiecare lună cât mai trăiesc bunicii, ca să le ia casele. Pentru mine creditul are o funcţie socială. Nu poţi să stai să strângi bani două-trei decenii ca să te muţi de acasă, de lângă părinţi. La un moment dat, eşti „nevoit” să iei credite pentru a-ţi cumpăra o maşină, pentru a merge în vacanţă, pentru a ieşi la un restaurant, pentru a ţine pasul cu societatea. Deşi creditul este hulit când vine SMS-ul lunar de la bancă cu cât ai de plată, el duce economia înainte, poate disciplina societatea şi poate asigura într-un fel sau altul anumite schimbări în societate. Pe Facebook, reacţiile la articolul meu au fost diverse, începând de la cât mai stă Isărescu la BNR, până la cum ne fură străinii cu băncile pe care le deţin în România. Ce mi-a atras însă atenţia au fost comentariile legate de faptul că părinţii nu trebuie să strângă bani pentru copii ca ei să-şi ia apartamente: „De ce ar trebui să strângă părinţii bani pentru copii, ei trebuie să le ofere educaţia necesară, iar copiii îşi vor face bani. Nouă ne lipseşte educaţia, pentru că dacă primeşti bani degeaba, nu-i vei aprecia şi îi vei pierde.”
„Copiii pot sta cu chirie toată viaţa, cum fac majoritatea celor din lumea civilizată.”
„Tinerii trebuie să muncească şi să-şi construiască propria lor casă, nu să aştepte să moară bunicii sau să-şi critice părinţii că nu au strâns suficient.”
„De ce trebuie să ne dea bani părinţii?”
Altcineva are o altă părere:
„Trebuie să faci un credit conştient că dobânda poate creşte. Nu îţi cumperi vilă când tu ai salariul minim. Nu mai aberaţi, este important să ai un acoperiş deasupra capului, iar chiria nu este o variantă când chiria este egală cu rata. Părinţii ar trebui să ajute copiii.”
Cei care aveau 20-30 de ani în anii ’90 au fost loviţi în plin de acel deceniu caracterizat de inflaţie mare, deprecierea cursului leu/dolar, dar şi de faptul că părinţii nu au avut de unde să le dea bani ca să-şi cumpere un apartament. Toate conomiile pe care le-au făcut părinţii şi bunicii au fost spulberate de inflaţia de 100% sau au fost afectate de creşterea exponenţială a cursului leu/dolar. Plus că în deceniul ’90, caracterizat de dobânzi foarte mari, băncile nu dădeau credite persoanelor fizice pentru achiziţia de apartamente. Şansa părinţilor şi a bunicilor fost că imediat după ’90 Iliescu le-a dat posibilitatea să-şi cumpere apartamentele unde stăteau, o şansă unică, care se vede în acest moment.
