Către sfârşitul verii, în timp ce în dezbaterea publică globală s-au interferat voci timide, care susţineau că inflaţia ar fi urcat pe cel mai înalt vârf de unde va începe să coboare, punctul de vedere al FMI a venit ca un duş rece. Cu argumente: 1) testele de stres avertizează că „şocurile temporare” din lanţurile de aprovizionare nu tind… să fie temporare; 2) efectele asupra inflaţiei globale se vor extinde; 3) băncile centrale vor fi nevoite să acţioneze mult mai agresiv pentru a calma inflaţia al cărei avânt va continua.
Rostit pe acest fond, avertismentul şefei FMI, Kristalina Georgieva, a dobândit un accent grav: „Va fi nevoie să ne obişnuim cu inflaţia în creştere, care nu dă semne că-şi încheie ciclul, cel puţin în trimestrul al IV-lea din acest an nu va fi ultimul şoc!”…
De iarna (calendaristică) ne mai desparte doar o zi, şi iată că NU au apărut indicii care să contrazică prognoza FMI. Nicăieri în lume! Iar dacă ne referim la BCE, vedem că aici, în aşteptarea şedinţei de politică monetară de la jumătatea lui decembrie, confirmările sunt subliniate apăsat. Voci din Consiliul Guvernatorilor atrag atenţia că va fi nevoie de timp ca să fie îmblânzită inflaţia. Şi, ca să nu lase impresia că aceste voci ar fi doar ale „şoimilor” înăspririi politicii monetare, şefa BCE a întărit această idee. Şi nu oriunde! Christine Lagarde, în Parlamentul European, a explicat că nu vede componentele sau direcţiile care s-o convingă că inflaţia a ajuns în vârf; şi că în curând va începe să coboare.
În vara anului trecut gândea altfel. În concordanţă cu alte cifre ale inflaţiei, relativ calme, şi mai cu seamă cu un alt tablou geopolitic în faţă. După ce BCE, de-a lungul întregului an 2020, se străduise cu eforturi zadarnice să scape de corsetul deflaţionist, la începutul lui 2021 licărise o speranţă. Decembrie 2020 avea să fie ultima lună cu 13 ţări din UE în deflaţie şi cu o medie sub zero a ratei mişcării preţurilor din zona euro. Din ianuarie 2021, treptat, preţurile în zona euro au început să urce, ajungând în luna mai la rata optimă de 2,0 la sută. Împrejurările din iunie, când preţurile au coborât la 1,9 la sută, şi din iulie când au urcat la 2,2 la sută, au fost socotite simple manevre de acomodare; BCE având convingerea că rata inflaţiei va reveni în matca de 2,0 la sută. Iar ce a urmat a fost un şoc global, cu efecte şi în zona euro, pe care BCE nu l-a blocat la timp printr-o schimbare rapidă a paradigmei politicii monetare. Acum, cu mintea de pe urmă, BCE afirmă că urcarea dobânzii de politică monetară este şi va fi principalul instrument de înfruntat inflaţia.
În plan geopolitic, BCE nu se confrunta atunci cu riscurile de acum. În dezbaterea publică nu se făcea caz că, din primele o sută de firme de top din lume, numai 14 sunt europene. Şi nici „ambiţia” UE de a respecta regulile pieţei libere din OMC nu era analizată,
