Infracţiunea de înşelăciune în noul Cod Penal sancţionează faptele care aduc atingere patrimoniului unei persoane, fizice sau juridice şi sunt comise cu viclenie, presupunând numeroase particularităţi de ordin criminologic, ceea ce le face uneori dificil de încadrat în practică.
Faptele descrise în articolul 244 din Codul Penal fac parte din categoria infracţiunilor contra patrimoniului ce sancţionează conduite ilicite care viciază raporturile juridice patrimoniale – având drept consecinţă scăderea încrederii necesare pentru desfăşurarea normală a raporturilor comerciale.
Revenind asupra incriminării descrise în art. 244 din Codul Penal, aceasta constă în:
„(1) Inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
(2) Înşelăciunea săvârşită prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.”
Din textul citat rezultă că intră sub incidenţa normei penale analizate acţiunile prin care se urmăreşte crearea unei imagini deformate asupra realităţii, infracţiunea putând fi săvârşită însă şi prin inacţiune – de exemplu omisiunea intenţionată a făptuitorului de a clarifica o faptă mincinoasă pe care victima a perceput-o ca fiind adevărată.
Inducerea în eroare a victimei, ca efect psihologic, se materializează prin crearea unei reprezentări distorsionate, eronate sau false asupra realităţii – în consecinţă, victima are o falsă certitudine şi poate lua o decizie păgubitoare.
De exemplu, la încheierea unui contract, ca să existe ipoteza înşelăciunii, nici nu e nevoie ca inducerea în eroare să fi fost determinantă pentru încheierea sau executarea contractului (spre deosebire de incidenţa erorii ca viciu de consimţământ din sfera dreptului civil).
Pentru a întregi infracţiunea, acţiunea de amăgire, de inducere în eroare cu privire la posibilităţile, condiţiile şi modalitatea de executare a obligaţiilor contractuale, trebuie să fie săvârşită cu vinovăţie şi în mod intenţionat în scopul obţinerii unui folos patrimonial injust pentru sine sau pentru altul.
Un exemplu întâlnit în practica recentă a Mareş&Mareş vizează tocmai situaţia în care unul dintre partenerii de afaceri recurenţi ai persoanei vătămate convine încheierea unui contract de vânzare-cumpărare cu livrarea bunurilor la o dată ulterioară. La data încheierii acestui contract, făptuitorul oferă persoanei vătămate un certificat care atestă locul de depozitare al bunurilor vândute – acesta fiind mijlocul fraudulos folosit de făptuitor care atrage calificarea faptei drept înşelăciune – deci producând victimei o falsă certitudine a realităţii şi determinând-o să ia o decizie păgubitoare (încheierea contractului şi plata preţului).
Ulterior, se depăşeşte termenul contractual prevăzut pentru livrarea bunurilor, făptuitorul menţinând în eroare victima, prin acţiuni succesive, cu privire la existenţa şi locul de depozitare al bunurilor, invocând faptul că nu le poate transporta şi obţinând astfel un nou termen de livrare.
