Trăim o apatie socială probabil fără precedent după 1989 și, în orice caz, stridentă în raport cu efervescența anilor 2017-2018-2019. Sigur că o cauză este și succesiunea de crize, de la cea sanitară din pandemie, la război și criza economică de acum.
Dar motivul principal probabil că este altul. Pentru prima dată în politica românească nu mai există figuri de calibru polarizante, idoli providențiali care să încarneze speranța și așteptarea, demoni care să concentreze ura paroxistică.
Fără ei, investiția de emoție e minimă, iar fără emoție societatea românească nu are stimuli și nu reacționează.
Diferența o vedem în zona „idolașilor” locali care încă reușesc să creeze efervescență după anvergura lor în propriile secte. Pe acele insule mai vedem ceea ce cu ani în urma vedeam la un nivel cu mult mai mare.
În acest deșert de inspirație extremă, pozitivă și negativă, de stimulare intensă, societatea e flască indiferent cât de mari sunt problemele pe care le întâmpină, de toate felurile.
Se mai adaugă și derizoriul în care politizarea a împins marile teme. Plagiatul nu mai este despre integritate academică și standarde, este despre politică și spectacol pe Facebook.
Justiția a fost despre „Dragnea la pușcărie”, iar odată acest lucru întâmplat, au rămas doar ura pentru pensiile speciale și efectele lipsei de educație juridică.
Pentru cei mai mulți, România este un fel de mare peron unde doar aștepți trenul care să te ducă spre un loc mai bun. Un peron pe care se mănâncă semințe, se scuipă și se înjură printre dinți, din deznădejde și furie pentru semințe, scuipat și înjurătură, fără un minim efort de a fi schimbarea spre care tânjim.
De parcă binele ar fi un dat, nu o construcție trudnică în primul rând individuală, una care se bazează pe alegeri de toate felurile, inclusiv politice.
Așadar, în tot răul poate fi și un bine, dacă din această secetă de idoli, demoni și emoții va rezulta înțelegerea că alegerile trebuie să fie în primul rând raționale, iar idolii au în general picioare de lut.
Niciunul nu a rezistat timpului. Personalități și partide care și-au bazat ascensiuni fulminante pe emoții intense s-au prăbușit mai devreme sau mai târziu în emoții provocate de alți idoli. Și nu numai la noi.
Acest moment aproape depresiv ar putea fi începutul maturizării noastre ca societate democratică, una în care principiile, regulile, argumentele, construcțiile articulate să fie reperele alegerilor.
Aș zice că e singura șansă, pentru că altfel peronul numit România va deveni tot mai pustiu și mai apăsător. Absenteismul la vot va crește, calitatea intelectuală a clasei politice va scădea și minorități, care încă vor identifica mici eroi de carton sau se vor lăsa mituite de populisme efemere, vor lua deciziile pentru întreaga societate.
Dacă în această depresie România va reuși maturizarea spre rațional, spre lucid, spre pragmatic, noile criterii vor genera și liderii pe măsură, în locul celor de care să ne îndrăgostim câte un scrutin.
