Despre pensiile magistraților, când făina e ieftină și tărâța scumpă. Între jale și furie
Ieftini la făină și scumpi la tărâțe este una dintre poveștile noastre naționale, iar principala cauză este abordarea excesiv emoțională a unor chestiuni care nu pot avea decât soluții pragmatice.
Cel mai recent episod al acestei saga romanești este cel al pensiilor magistraților și al efectelor pe care îl va avea modificarea elementelor acestui aspect din statutul lor, mai precis a vârstei de pensionare și a cuantumului pensiilor, pentru că existența însăși a pensiilor este apărată de decizii CCR.
Am văzut jelanii după cei care vor pleca la pensie, de parca s-ar duce la război, nu într-o confortabilă retragere. Am văzut furii frustrate/populiste nu doar împotriva pensiilor, ci a magistraților în general. Dar nu e vorba numai de cei care vor pleca și despre cei care nu vor mai veni. Interesul celor mai buni pentru profesie va scădea din nou.
Cât timp decizia de pensionare este una pragmatică, pragmatic ar trebui să fie tratată, ca să nu ajungem la costuri sociale și economice mai mari decât costul pensiilor, dar nici să nu plătim, nu doar pensii, ci și salarii, celor care nu le merită.
Cei mai mulți dintre nervoși fie nu știu, fie nu își amintesc care a fost rațiunea din spatele introducerii pachetului de beneficii din statutul magistratului, așa numita reformă Stoica.
Pentru că salariile magistraților erau mici, majoritatea covârșitoare a absolvenților valoroși ai Facultăților de Drept se făceau avocați sau notari.
Intrau în magistratură fie cei care își doreau extrem de tare această profesie, dar unii renunțau după câțiva ani grei. Fie cei slabi, care nu aveau nicio șansă în avocatură, dar erau flexibili la corupție și/sau ordin politic.
Ca să corecteze această situație care afecta grav calitatea actului de justiție, ministrul Stoica a oferit pachetul tentant din statutul magistraților cu salarii mari și pensii ocupaționale.
A fost o decizie pragmatică și profitabilă care și-a atins parțial ținta, adică a atras spre magistratură absolvenți foarte valoroși, nu suficienți însă în continuare. De ce justițiabilii sunt totuși nemulțumiți de actul de justiție?
Unele sunt motive false, țin de lipsa de educație juridică, începând cu neînțelegerea unei distincții care se învață încă din anul I la Drept: adevărul juridic nu e întotdeauna identic cu adevărul absolut, factual și nu orice probă de investigație jurnalistică sau nu orice credință generală reprezintă și o probă valabilă conform tuturor standardelor procedurale în fața instanței.
Altele sunt motive reale. Unele nu sunt imputabile magistraților: instabilitatea legislativă, încărcarea excesivă și din cauza posturilor libere, și din cauza procesomaniei românilor, condițiile proaste de muncă, digitalizarea deficitară.
Există și cauze imputabile magistraților: lene, superficialitate, nesimțire, corupție și chiar lipsă de vocație. Nu e suficient să fii tobă de carte, trebuie ca meseria să ți se și potrivească, să ai calități pentru ea, ceea ce din păcate nu se verifică suficient.
Pe aceste cauze reale ar fi trebuit să fie concentrată acțiunea statului. Pentru că,
