“Nu e timpul pierdut, e un pas în spate, asta e clar. Trebuie acționat pe două direcții: discuțiile bilaterale cu olandezii și pentru sprijinul proactiv al statelor puternice din UE, dar nu ca un stat frustrat, ci ca un stat care are argumente. Cu olandezii trebuie lucrat foarte în detaliu și foarte profesionist”, a comentat pentru spotmedia.ro, Cristian Diaconescu rezoluția prin care parlamentul olandez recomandă ca deocamdată guvernul de la Haga să nu accepte România în Schengen.
Este cel care în 2009 a reușit să obțină, după asemenea negocieri tot cu olandezii, ridicarea clauzei de salvgardare pe care România o avea pe justiție.
Ceea ce spune Cristian Diaconescu ar fi trebuit să se întâmple deja cu mare intensitate de luni de zile. Oficialii români ar fi trebuit să umble prin toate birourile, toate cancelariile, cu toți decidenții care contează pentru a convinge că suntem serioși și că vom reprezenta o graniță solidă a Spațiului Schengen cu zona cea mai problematică.
Mai ales că Olanda e o necunoscută doar pentru amatori. Din 2004 încoace Haga a avut ochi de vultur, a mers până la detalii cu lecțiile făcute.
Acum marea temă internă a Olandei ține de fenomenul migrației pe care granița de est a spațiului Schengen trebuie să o controleze foarte bine. Să nu uităm că România ar da vize de intrare pentru întreg spațiul de liberă circulație. Ce lăsăm noi să intre, oficial sau clandestin, mâine e la Amsterdam.
În loc să bată Europa în lung și lat pentru a convinge că o putem proteja, pentru a obține susținere, demnitarii noștri, după cum notează Sorin Ioniță, au stat pasiv țâfnoși și au așteptat să pice para mălăiață și să le facă războiul toată treaba.
Să vină la noi să se convingă, e mesajul de la București. Nu, nu au ei de ce să vină pentru că nu ei sunt interesați, noi suntem.
Dincolo de ceea ce România a îndeplinit sau nu, avem nevoie de emisari extrem de abili și convingători, măcar pe ultima sută de metri. Cine să fie ei?
Cel dintâi, ca ierarhie, ar fi fost președintele Iohannis. Însă după toate aparențele, dl președinte a fost cu mult mai preocupat să-și servească propriul interes – iluzia că ar putea ajunge secretar general NATO.
Dacă în plan intern a împins semnale susținute în acest sens, cu propria gură sau prin “lăutari politici”, e greu de crezut că nu s-a întrebuințat și extern.
Cu excepția reuniunilor de grup – consiliu european, NATO, ONU congrese – dl Iohannis nu a făcut anul acesta nicio vizită de stat spre Vest. Ultima a fost turismul la piramide în Egipt, anul trecut. Putem compara cu agenda Maiei Sandu.
Dar, pe tema Schengen, prima linie nu trebuia să fie a dlui Iohannis, ci a miniștrilor cu atribuții în domeniile sub presiune. Ei ar fi trebuit ca în tot felul de discuții informale să convingă de seriozitatea obiectivelor și a instituțiilor.
