Reparația pe care Ursula von der Leyen o face Europei lăsată pe partea rea a Cortinei și ce nu mai poate face UE de acum
În plin comunism, în anii 1970, cancelarul german Willy Brandt merge în Polonia. Îngenunchează și își cere iertare acolo pentru atrocitățile din Holocaust. Face asta într-o țară care tocmai experimenta atrocitățile comuniste.
A fost nevoie de alte câteva decenii, pentru ca Vestul aflat de partea sigură a Cortinei de Fier să facă un gest de reparație morală față de europenii abandonați în gulagurile comuniste: miercuri, președintele Comisiei Europene a admis că statele din fostul bloc comunist ar fi trebuit ascultate, atunci când avertizau asupra Rusiei lui Putin.
Contextul scenei cu Willy Brandt îngenunchind în fața Memorialului Holocaustului are însă mai multe vicii. Așa cum explică Thierry Wolton într-unul dintre dialogurile pe care le-am avut, exact când Brandt făcea gestul simbolic, autoritățile comuniste poloneze, dincolo de teroarea pe care o instalau, persecutau evreii din țară.
„Așadar, gestul era, la limită, nepotrivit, deși era just, bineînțeles că trebuia să stea în genunchi și să ceară iertare, însă ar fi trebuit să aibă curajul să ceară și oprirea persecuției evreilor în Polonia socialistă. Și, evident, nu a făcut asta, deci gestul a fost unul parțial.
Există, de fapt, două moduri de a vedea victimele din secolul XX: cel al recunoașterii persecuției evreilor în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial de către naziști, iar eu sunt fericit că această muncă de a păstra memoria lor a fost dusă la bun sfârșit. Dar este și cealaltă latură, a nerecunoașterii victimelor comunismului”.
Sigur, totalitarismul comunist a fost condamnat în Parlamentul European, Holodomorul, crima abominabilă comisă de URSS în Ucraina, unde sate întregi au fost decimate la capătul unor torturi greu de înțeles, înfometarea, a fost recunoscut ca genocid, și totuși comunismul a beneficiat mult peste limită de complicitatea, intelectuală și politică, a Vestului democratic și liber.
Tot Thierry Wolton este cel care explică orbirea Occidentului, abandonul acestuia în fața seducției comunismului, o ideologie la Paris și Londra, o crimă la București și Varșovia.
„Mai întâi, naziștii au pierdut războiul, deci au fost judecați de către învingători. Și învingătorii găsesc toate păcatele învinșilor, iar naziștii aveau destule. Comuniștii însă nu au pierdut niciun război, comunismul s-a prăbușit în el însuși. Mai apoi, nazismul era o ideologie de excluziune. Erați din rasa ariană înseamnă că erați dintr-un popor ales, dacă nu erați, atunci vă considerau sub-om. Comunismul, din contră, nu era o ideologie de excluziune, ci una care îi aduna pe toți laolaltă.
Toți oamenii trebuiau să ajungă buni, într-un anumit sens, să trăiască într-o formă de comunitarism. Deși, bineînțeles, asta nu s-a întâmplat cu adevărat niciodată. Dar asta a făcut să fie dificil de condamnat comunismul: noi toți visăm la o lume de oameni egali, care să trăiască împreună. Chiar și în ziua de azi e dificil să condamni comunismul și prin asta să păstrezi memoria victimelor sale.
O fi părut ea o ideologie generoasă, cu cei exploatați care se ridicau la conducerea țării, sau cum spunea Lenin: „Bucătăreasa va putea conduce țara”.
