Reportajul Recorder.ro despre felul în care partidele politice mituiesc presa din banii publici pe care îi primesc ca imense subvenții scoate la suprafață doar o parte, nu mă îndoiesc, dintr-un fenomen cu mult mai larg, care nu ocolește cu totul niciunul dintre partide.
Nici existența lui, nici clasamentul mituitorilor și al mituiților nu cred că reprezintă, în general, o reală surpriză. Dar de această dată este vorba despre documente. Efectele fenomenului sunt și ele evidente: manipularea, dezinformarea prin minciună sau prin eludarea unor subiecte, o democrație bolnavă.
Dar nu e doar atât. Mai există un efect, poate cel mai grav, care anihilează și ceea ce banii nu au putut cumpăra – decredibilizarea generală a presei.
Frăția politic-presă, cozile legat sub masa, uneori chiar pe ea, erau cunoscute, iar suspiciunea mituirii s-a întins ca pata de ulei asupra tuturor.
E bine că Recorder a scos la iveală sume, televiziuni și publicații care s-au mânjit cu banii partidelor, care, ne spune cu infinit tupeu Ludovic Orban, nu voiau să cumpere decât reflectarea obiectivă a activității. Dar lumea are tot dreptul să se întrebe: asta e tot? Putem avea certitudinea că numai ei au pus mâna?
Iar certitudini e greu să existe cu atât mai mult cu cât pe lista Recorder sunt și publicații cu pretenții de integritate. Care poate să fie criteriul după care să își învestească omul încrederea? Prins în acest malaxor, omul obișnuit ce poate crede? Ce să mai creadă? Pe cine să mai creadă? Cine e curat și cine nu e? Care text e jurnalism onest și care e prestație pe bani?
Nici eu, site-urile pentru care am lucrat nu am încasat vreodată bani de la partide, altfel decât pentru publicitate electorală marcată ca atare în campanii.
Nu că nu ni s-ar fi oferit. Îmi aduc aminte, de exemplu, cum consiliera dnei Firea, pe atunci primar general, m-a invitat la o discuție la Primărie ca să-mi ofere, pentru site-ul unde scriam atunci, un contract destul de consistent pentru promovarea Bucureștiului în Anul Centenar. Și ce ar trebui să prestăm în cadrul contractului?, am întrebat. Orice, nu contează, ceva despre București.
Nicio condiție de niciun fel, număr de accesări, de like-uri, număr de cuvinte și, evident, nici marcarea ca publicitate. Ceva despre București pe bani publici. Și cum continuam să nu pricep, s-a uitat la mine fix ca la o idioată. Am refuzat, însă modelul „ceva despre București” l-am revăzut apoi la scară mare în presă, pentru că alții nu au fost idioți, desigur.
Și totuși suspiciunea planează și asupra noastră fără a avea vreo șansă de a o înlătură. O demonstrație negativă e imposibilă în fața unei suspiciuni insidioase pornind de la un fenomen incontestabil.
Asta cu atât mai mult cu cât mașinăriile de postaci ale tuturor partidelor, absolut tuturor partidelor, folosesc această suspiciune pentru decredibilizarea oricărei critici sau dezvăluiri care îi afectează pe angajatorii sau doar preferații lor politici.
